Dictatorii și megalomania

Dictatorii pe lângă multe alte carențe, sunt și megalomani. Ei vor să rămână în istorie prin:

- construcții supradimensionate;

- gesturi de amplitudine maximă;

- ziceri de mare extravaganță;

- abordări dintre cele mai trăznite.

Și la noi au existat dictatori, unii de o nefericire extremă, din moment ce au făcut lucruri rele, pe care ei le considerau cu totul altfel, motivându-le original, cu argumente incredibile. Cel ce a făcut Casa Poporului era un dictator, pentru că a vrut să construiască dacă nu cea mai mare clădire din lume, măcar să fie cea de a doua cea mai mare clădire din lume după PENTAGON. Îmi amintesc că și despre Canalul Dunăre-Marea Neagră își zicea că se vede de pe lună sau cam așa ceva. Hotler însuși își imaginase o nouă viziune a capitalei unei Germanii al, cu construcții dintre cele mai mari, una fiind Volkshalle pentru 180.000 persoane, Domul fiind de 290 metri înălțime și cupola având un diametru de 250 metri, ceea ce era enorm la acea vreme.

Alți dictatori care nu aveau pasiune pentru construcții sau războaie au purces la a redefini statul, subordonându-și toate instituțiile în așa fel încât puterea lor să devină maximă, iar cei care le conduceau să-i fie slugi credincioase. Ei aveau totul la picioare și toate aberațiile implementate de ei purtau girul unor organizații aparent democratice, totul dând senzația că este emanația poporului. Realitatea era cu totul alta, slugile din jurul dictatorului intuiau care sunt plăcerile și gândurile acestuia și declanșau mecanismele cele mai perfide de obținere prin accept popular, ca propunere de jos, a celor mai năstrușnice teorii, abordări și acțiuni. Dictatorii nu-și asumă niciodată nimic. La ei, totul este voința poporului care-i iubește, îi urmează și-i stă la picioare cu credință, tăcut, iubitor și săltăreț. Ei uită că răbdarea poporului are limite bine definite, peste care furia devine de nestăvilit.

(05 august 2017)