Interviu cu profesorul universitar Doru Eugen TILIUȚE
Pe profesorul universitar Doru Eugen TILIUȚE am avut plăcerea să-l cunosc cu ceva timp în urmă la una dintre conferințele de informatică unde participam. După prezentările lucrărilor am intrat în dialog și ori de câte ori am avut ocazia am dezbătut probleme profesionale cu mare plăcere, căci profesorul universitar Doru Eugen TILIUȚE este un interlocutor și un profesionist deosebit de valoros. Am discutat cu profesorul TILIUȚE să realizăm acest interviu și el a fost de acord. Răspunsurile sale au în față acronimul
DE de la
Doru
EUGEN TILIUȚE, iar întrebările mele au în față acronimul
II de la
Ion
IVAN.
II: Ca să ajungi profesor la o prestigioasă universitate din România ai parcurs un drum lung și ai depus eforturi considerabile și aș dori să abordăm aceste probleme, pentru ca tinerii să înțeleagă că numai muncind cu seriozitate își vor atinge obiectivele pe care și le propun. Să discutăm despre copilăria lui Doru Eugen TILIUȚE și despre clasele elementare.
DE: De acord.
II: Despre învățătorul tău ce ai de spus?
DE: Am avut o doamnă (tovarășă cum îi spuneam atunci, deși - din perspectiva actuală - tovărășia între un copil și o femeie aflată în pragul pensiei pare o construcție hilară, chiar caraghioasă) pentru care seria mea a fost și ultima înainte de pensionare. Tovarășa Pește. Acesta era numele ei. O femeie scundă, plinuță și cu o față care radia bunătate și iubire față de prichindeii care eram. Soțul ei era o personalitate locală, șeful gării Burdujeni, fapt care se răsfrângea oarecum și asupra ei. În anii 60 CFR-ul era o instituție extrem de respectată și viața economică a târgului Suceava, aflat într-un proces de industrializare intensă, pulsa prin arterele feroviare ale celor două mari gări, Suceava Burdujeni, din vechiul Regat și Suceava Ițcani, din fostul Imperiu habsburgic. Îi port o amintire vie și plină de recunoștință pentru că de la ea am deprins scrierea și socotitul dar și tehnica povestirii.
II: Dar despre profesorii din școala generală?
DE: Aici lucrurile sunt puțin mai nuanțate. Am avut profesori foarte buni la Limba Română, la Fizică, la Geografie, la Muzică și la Franceză dar mai puțini buni la Matematică, la Desen, la Istorie și încă câteva. Multe tovarășe erau soțiile unor „eminențe” locale cum ar fi directori de fabrici, redactori la ziarul local, fruntași ai activului de partid și altele asemenea. Îmi amintesc că una dintre ele fusese ea însăși activistă și participase la colectivizare, după cum singură obișnuia să se laude ori de câte ori avea ocazia. Așa se face că la liceu am intrat cu severe carențe și la matematică și la istorie și la desenul artistic. Nu aș vrea să îl trec cu vederea pe tovarășul maistru Grădinaru, de la disciplina Atelier. Toate deprinderile practice și manualitatea de care m-am folosit mai târziu au fost rezultatul educație spartane la care am fost supus eu și toți băieții generație mele. Imaginați-vă cum ar reacționa astăzi un părinte și societatea, în general, dacă ar afla că un cadru didactic a pus unui copilul cleștele de sudură într-o mână iar pe cealaltă i-a presat-o pe masa de sudură, totul aflat sub tensiune. Ai noștri părinți nu aveau nimic împotrivă iar tovarășul Grădinaru era bucuros că am trecut botezul curentului electric și nu aveam să reacționăm necontrolat dacă vreodată ne-am fi curentat accidental.
II: Ai dat admitere la liceu. Cum a fost?
DE: Am fost prima generație care a dat cele două examene de treaptă la liceu: treapta unu – admiterea și treapta a doua – din clasa a X-a în a XI-a. Nu știu prin ce concurs de împrejurări nu am dat examen propriu-zis la treapta întâi, s-a intrat pe bază mediei de la generală. Absolvisem Școala Generală Nr.1, cea mai bună la vremea respectivă, ceea ce prezenta o oarecare garanție. Liceul Ștefan cel Mare pe care l-am ales era cel bun și mai râvnit din oraș. Clădirea, monument istoric, a fost construită de austrieci în 1860 ca școală cu predare în limba română. După cum am spus, în ciuda părerii mele bune despre propria-mi persoană, avem lipsuri importante mai ales la matematică, fapt pus în evidență încă din primul trimestru al clasei a IX-a prin comparație cu elevii proveniți de la altă școală generală de prestigiu. Din fericire am avut un profesor excepțional, Mircea Ott, care „cu mijloace specifice” m-a determinat să muncesc ca să recuperez tot cea ce îmi lipsea din bagajul de știință încât, începând cu clasa a XI-a am avut numai note maxime.
Treapta a doua a fost cu examen scris la Matematică și Limba și literatura română. Nu au fost probleme doar că nu am înțeles de ce la Română am luat doar nota 7 deși, după baremuri, ar fi trebuit să fie intre 9 și 10. Cei care au copiat de la mine au luat note cu cel puțin un punct în plus. Aveam să mă lămuresc abia după terminarea facultății, când cineva din interior mi-a relatat ce lupte intestine aveau loc între profesoarele de limba română din liceu, situație cere avea să mă urmărească și la examenul de bacalaureat. Și nu doar pe mine.
II: Ce a însemnat liceul pentru tânărul Doru Eugen TILIUȚE?
DE: Mult, foarte mult. În liceu m-am format ca personalitate, am dobândit acele cunoștințe de cultură generală cu care am ieșit în lume cu fruntea sus. Era o mândrie să fii elev „Ștefanist”, de aceea fenomenul îndepărtării ecusonului de pe uniformă în afara școlii era cvasi absent. Se pare că generația mea a fost cea care a fost supusă celor mai multe schimbări din sistem: treapta I, Treapta II, primele clase mixte, scurtarea studiilor la liceele industriale de la 5 la 4 ani, introducerea unor specializări la liceele teoretice.
II: Despre profesorii din liceu ce ne spui? Au fost ei modele pentru tine?
DE: Cei mai mulți, da. În special la științele exacte. La fizică l-am avut pe regretatul Ioan Nemeș, personalitate națională, la chimie pe doamna Rodica Șeșurschi, la matematică pe Mircea Ott și încă alți câțiva profesori de excepție. Erau și aici câțiva profesori reșapați din foști activiști de partid în urma cărora nu au rămas decât glume.
II: Să vorbim puțin despre examenul de bacalaureat. Ce a însemnat acesta pentru Doru Eugen TILIUȚE?
DE: Examenul de bacalaureat era cel pentru care te pregăteai tot liceul. Fiind un liceu de matematică-fizică, examenul s-a dat la Matematică, Limba și literatura română și mai includea și o probă practică la nou introdusa specializare. La matematică am luat nota maximă, la fel la proba practică dar la Limba și literatura română doar modestul 5. Nu am înțeles nici atunci de ce, pentru că primisem fix același subiect ca la examenul de treaptă: „figura lui Ștefan cel Mare în Apus de soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea. Ceea ce ar fi trebuit să fie o formalitate pentru mine și colegii mei s-a transformat într-o mare dezamăgire. Cu acest bagaj am plecat să dau admitere la Facultatea de Electrotehnică din Iași, specializarea Electronică și telecomunicații, unde am fost admis cu nota maximă. Noroc că nu se făcea admiterea pe bază de dosar, ca acum, altfel nu aș fi intrat nici la Îmbunătățiri funciare. Așa cum am afirmai ceva mai devreme, misterul notei la limită la Limba și literatura română s-a dezlegat după ani. Atunci, examenele de bacalaureat se organizau la nivelul fiecărui liceu. Lucrarea mea și altor colegi a fost corectată de „cealaltă doamnă”, soția unui medic șef de secție, cu renume de mare crai. Rivalitatea dintre cele două profesoare, care își cunoșteau reciproc concepțiile despre anumite teme ale literaturii a făcut ca notele noastre să fie scăzute dramatic. Se spune că inițial ar fi fost chiar 4, dar a ieșit un scandal monstru la deschiderea tezelor, când copii ai diverselor personalități s-au trezit cu astfel de note, incluziv un coleg al cărui tată era și el șef de secție la Spitalul județean, coleg cu soțul doamnei profesoare corectoare. Nu mai spun de fii și fiicele unor directori de mari întreprinderi sau chiar fruntași de partid. În consecință notele au fost modificate corespunzător după principiul „al cui erai”. Cum eu nu eram al nimănui dar eram cunoscut în Liceu, am primit doar un punct, cât să nu pic examenul.
II: Cum ai ales la ce facultate dai admiterea? Cum te-ai pregătit pentru admitere?
DE: Am fost pasionat de electronică încă din gimnaziu. Citeam toate cărțile care apăreau pentru amatori și construiam aparate, în special de radio, cu componente Dumnezeu știe de unde procurate. În comerțul socialist un tranzistor era extraordinar de scump, cam 60 lei, deși prețul de fabricație era sub un leu. Deci, era exclus ca părinții să îmi dea bani să cumpăr din magazin așa ceva, cu șanse mari să îl ard dintr-o greșeală de construcție. În liceu mi-am cultivat pasiunea, am fost, membru al Radio Clubului Suceava iar aparatele pe care le construiam erau din ce în ce mai complexe. Profesorul Mircea Ott era și el pasionat de electronică și descoperind la mine această pasiune ne-am apropiat și în plan personal, făcând schimb de opinii pe diverse teme de „specialitate”. Astfel, alegerea facultății a venit firesc și fără frământări existențiale.
II: Cum au fost anii de studenție ai lui Doru Eugen TILIUȚE?
DE: Frumoși dar puțini. Cinci ani care au trecut ca un vis frumos. Am învățat mult și multe, dar am descoperit și Iașul, cu istoria lui fabuloasă, cu monumentele care punctează la fiecare pas momente importante din cultura românească. Am și descoperit colegi care aveau aceleași pasiuni cu mine și cu care am rămas prieten chiar dacă mulți au ales să plece este hotare după 1990.
II: Ce profesori ți-au influențat cariera?
DE: Au fost mulți. Aproape toți. În covârșitoarea lor majoritate nu erau doar cadre didactice ci și oameni cu o vastă cultură ale căror trimiteri din timpul prelegerilor la piese muzicale clasice, la evenimente istorice din toată lumea reprezentau, cel puțin pentru mine, provocări pentru a afla mai mult despre respectivele repere. Și nu era simplu pentru că încă nu se liberalizase Internetul și nici despre PC uri nu se știa. Cu permisiunea dumneavoastră aș menționa doar câțiva dintre ei:
Prof. Hugo Rosman, Bazele Electrotehnicii, de o pedanterie remarcabilă, care știa la virgulă unde rămăsese la prelegerea anterioară. Foarte explicit și foarte elegant în atitudine.
Prof. Ioan Maxim, Dispozitive și circuite electronice I; Radiorecepție. Bucovinean de-al nostru, din comuna Arbore. Cu el, fizica electronică devenea o bagatelă iar proiectarea cap-coadă a unui radioreceptor nu avea secrete.
Prof. Laurențiu Turic, Dispozitive și circuite electronice II; Electronică digitală, un profesionist de excepție, renumit pentru flerul cu care selecta viitorii cercetători și cadre didactice dintre cei mai valoroși absolvenți. A fost primul meu conducător de doctorat. Din păcate a plecat dintre noi mult prea devreme, la doar 61 de ani, când pregătea susținerea tezei mele.
Prof. Valeriu Munteanu, Tehnica transmiterii informației. A fost cel care a preluat conducerea tezei mele de doctorat. Am fost mai mult decât încântat de colaborarea noastră, eu având pentru dumnealui o admirație aparte încă din timpul facultății.
Toți aceștia dar nu numai ei, predau liber, fără foi, fără retroproiectoare, fără poticneli. Ei au fost modelele mele și de aceea, chiar când am fost în situația de a pregăti cursuri noi le pregăteam temeinic înainte de prelegere pentru a nu fi nevoit să mă ajut de notițe. Studenții văd diferența.
II: Să vorbim despre examenul de terminare a facultății. Cum ți-ai ales lucrarea de diplomă? Cum ai colaborat cu conducătorul științific?
DE: Examenul de diplomă consta în susținerea unei lucrări însoțite, obligatoriu, de o implementare practică. Am ales drept coordonator pe profesorul Turic care a acceptat fără obiecții tema propusă. Era o fire destul de introvertită încât nu mi-am putut da seama cât de încântat era că l-am ales sau cât de mulțumit era de temă. Dar asta nu conta pentru mine pentru că eram acolo nu pentru a socializa ci pentru a învăța. Domnia sa avea o încredere totală în mine, construită în ultimii patru ani de facultate, încât mi-a dat libertate totală în abordarea lucrării.
II: După terminarea facultății ai lucrat în producție. Ce au însemnat anii de muncă în producție?
DE: De, deși avem recomandare pentru un post în cercetare, am ales să mă întorc în Suceava, pe un post de inginer electronist la CFR, Regionala CF Iași. CFR ul era o instituție foarte respectată și calitatea de CFR ist îți oferea un oarecare prestigiu. Am făcut stagiu 3 ani, trecând prin toate ramurile care țineau de infrastructura CFR: electrificare, telefonie și transmisiuni de date și automatizări feroviare. Acolo am învățat ce înseamnă conducerea unor procese de producție, programarea și planificarea, responsabilitatea pentru acțiunile individuale dar și ale subordonaților. Am ocupat în cei aproape 18 ani de activitate la CFR diverse poziții, de la execuție la control și conducere. Am plecat cu o imagine completă asupra acestui colos care era CFR ul și care, din păcate, ajunsese să se destructureze din cauza incompetenților care au ajuns în top managementul companiilor, cu ajutorul nemijlocit al politicienilor.
II: Ai căutat să te perfecționezi profesional tot timpul. În ce a constat această perfecționare profesională?
DE: Au fost două coordonate distincte pe care am evoluat pentru a mă menține la curent cu tot ce era nou pentru mine. Prima ținea de cea a activității profesionale la locul de muncă. Fiecare poziție pe care am ocupat-o venea cu cerințe și responsabilități diferite, ceea ce mă obliga să îmi completez mereu cunoștințele. Ca inginer electronist nu credeam că voi fi nevoit să cunosc cum se formează sulurile de zăpadă pe timp de viscol, în funcție de profilul terenului sau cum se leagă vagoanele la tren pentru a nu provoca reacții în tren la frânare sau demarare.
A doua coordonată a fost cea personală. Apăruseră componente electronice noi, apăruseră microprocesoarele și după 1992 și primele PC-uri. Consideram că este obligatoriu pentru mine să mă familiarizez cu ele și să le pot stăpâni. Și nu a fost o obligație ci chiar o plăcere. În 1996 ajunsese Internetul în Moldova. Deși era într-o formă incipientă, cu un Web rudimentar departe de ceea ce este astăzi, m-a fascinat și am început să învăț despre cum funcționează, cum circulă datele din Japonia în România și cum orice computer se poate conecta cu oricare altul de pe tot globul.
II: Doctoratul este o formă de perfecționare profesională aparte și aș dori să zăbovim ceva mai mult asupra doctoratului. Cine a fost conducătorul științific și cum ai colaborat cu profesorul care ți-a fost conducător științific?
DE: Nu am simțit o nevoie intrinsecă de a continua studiul formal printr-un doctorat. Întâmplarea face că la întâlnirea de 10 ani de la absolvirea facultății, unul dintre colegii mai modești dar care ajunsese într-o funcție importantă într-un sindicat la nivel național, să se laude că urmează studii doctorale. Și atunci, după momentul de derută, m-am gândit că aș putea și eu, care terminasem printre primii din an. Așa că m-am prezentat la fostul meu coordonator al lucrării de diplomă, prof. L. Turic, cu rugămintea să accepte să îmi fie conducător științific. Răspunsul a fost destul de dezamăgitor, în sensul că erau preferați și avantajați asistenții universitari din cadrul facultății. În ciuda acestui fapt am depus dosarul și am fost admis. Chiar după 10 ani de la absolvire, prof. Turic avea în continuare încredere în mine, astfel că atunci când m-am prezentat cu primul articol pe care intenționam să îl public în afara țării m-a întrebat: Tu nu ai încredere în tine? Asumă-și ce ai scris. Și nici nu s-a uitat pe material. Pentru că email-ul nu era generalizat în România, pentru orice consultare trebuia să mă deplasez personal la Iași. Dar nu am regretat pentru că întâlnirile cu profesorul Turic și cu foștii lui asistenți erau tonifiante și inspiratoare.
II: Cum ai ales tema tezei de doctorat?
DE: Profesorul Turic m-a întrebat ce temă am avut la Diplomă și m-a întrebat dacă nu vreau să continui pe aceeași linie dar cu o clasă de circuit nou apărute și foarte studiate în perioada respectivă. Evident că am fost de acord și m-am trezit cu o carte groasă în mâini și cu recomandarea ca într-o săptămână să o fotocopiez și să o returnez. Cartea era Current-mode Circuits From A Translinear Viewpoint: A Tutorial de Barrie Gilbert, un monstru sacru al electronicii mondiale. Cartea era destinată familiarizării cu noua familie de circuite „current-mode” pe baza cărora urma să dezvolt teza. Profesorul Turic nu aprecia deloc titlurile tezelor care începeau cu „Contribuții la…” de aceea mi-a sugerat numele tezei: Dezvoltări de amplificatoare selective cu mod de lucru în curent. Suna prea bine ca să nu fiu de acord și chiar asta am făcut în teză, am dezvoltat noi filtre bazate pe modul de lucru în curent.
II: Să discutăm despre planul individual de pregătire a doctoratului, examene și referate.
DE: Nu eram deloc familiarizat cu metodologia de pregătire, era total diferită de ce este acum. Examene nu am dat, doar susțineri de referate, trei la număr. Susținerea se făcea în cadrul Catedrei. La prima susținere am avut mari emoții pentru că mă așteptam ca „lupii tineri”, printre care probabil și unul care nu a fost admis în anul respectiv pentru că eu îi luasem locul, să mă atace fără milă. Nu a fost chiar așa și mi-am dat seama că pot face față oricărei discuții pe marginea temei alese.
Din păcate, in primul an de doctorat m-am îmbolnăvit grav și am întrerupt pentru un an activitatea. Din fericire am trecut cu bine peste această încercare și din 1998 am reluat activitatea. Apoi am avut ghinionul ca profesorul Turic să moară pe neașteptate, ceea ce a mai prelungit un an pregătirea doctorală. Am avut, iarăși, șansa să fiu preluat de prof. Valeriu Munteanu, care, mai prudent din fire, mi-a cerut să public mai multe articole pentru a nu avea dificultăți la susținere.
II: Să zăbovim mai mult asupra procesului de elaborare a tezei de doctorat.
DE: Ambii mei coordonatori erau de părere că teza nu trebuie să fie voluminoasă ci consistentă. Astfel că lucrarea mea a numărat doar 134 de pagini. În afară de introducere și capitolul I, toate celelalte erau bazate pe lucrările pe care le publicasem. Găsisem și alte aplicații decât cele care priveau strict tema lucrării și am ținut să le prezint într-un capitol distinct pentru faptul că scoteau și mai mult în evidență avantajele pe care lucrul în curent le aducea față de modul tradițional „voltage-mode”. 120 de titluri conținea bibliografia, cu referiri directe din cuprinsul lucrării.
II: Cum a fost susținerea tezei tale de doctorat?
DE: Emoționantă. Alături de familie au participat și câțiva colegi de serviciu, nu mulți, din Iași. În paranteză fie spus, absolvirea studiilor doctorale nu era văzută cu ochi prea buni de o parte dintre colegi și, mai ales de către șefi. Susținerea a avut loc în Aula Magna „Carmen Sylva” a Universității Gh. Asachi din Iași, un loc încărcat de istorie și cultură. Comisia a fost formată din cele mai proeminente figuri ale lumii academice din domeniu, de la Iași, București și Suceava. Pentru prezentarea desenelor și tabelelor am folosit un retroproiector, dar emoțiile au fost atât de mari încât de multe ori așezam imaginile cu susul în jos. Se pare că, în ciuda acestor emoții, m-am descurcat acceptabil pentru că mi-a fost conferit titlul de doctor cu distincția ”cum laudae”.
II: Cum te-ai simțit în ziua în care ți s-a înmânat diploma de doctor inginer?
DE: Practic nu a fost o înmânare ci o ridicare de la serviciul de specialitate al Universității.
II: Acum să trecem la intrarea ta în mediul academic. Cum s-a produs?
DE: Practic, eu nu am întrerupt decât pentru perioade foarte scurte legătura cu mediul academic. După absolvire am ținut laboratoare de electronică la Institutul de învățământ superior din Suceava, filială a Institutului Politehnic din Iași. După 1990 am continuat colaborarea, având chiar cursuri de Bazele electrotehnicii, Electronică aplicată și Electronică industrială la nou înființatele facultăți din cadrul tinerei universități Ștefan cel Mare din Suceava (USV).
Transferul ca titular la Universitate s-a produs în anul 2002 pe fondul unui eveniment trist petrecut cu un an în urmă, când întreaga conducere a Facultății de Științe Economice fusese decapitată într-un tragic accident produs în Republica Moldova. Trei informaticieni și-au pierdut viața atunci, Decanul, prodecanul și șeful de Catedră. Un fost coleg de facultate, care era titular la Catedra de informatică, știindu-mi preocupările în domeniul Internetului, a insistat să vin la Universitate. Aveam și până atunci ore de Informatică la facultatea respectivă, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să mă mut cu tot bagajul la Universitate. Într-un final, urmare și a degradării CFR ului sub conducerea iresponsabilă a celebrului Mihai Necolaiciuc, am acceptat propunerea, deși financiar am avut de pierdut.
II: Ai fost lector universitar la Universitatea Ștefan cel MARE din Suceava. Prin ce s-a caracterizat munca de lector universitar? Care au fost disciplinele la care ai ținut cursuri și seminarii?
DE: Am fost încadrat, din martie 2002, ca lector dr. la Catedra de informatică. Am fost titular pe două discipline, Informatică și Noțiuni de internet, ambele prevăzute cu laboratoare. Din lipsă de personal am susținut singur toate aplicațiile, cu toate semigrupele. Nu a fost ușor, dar m-a ajutat și tinerețea. Mă bucura nespus entuziasmul cu care studenții îmbrățișau serviciile Internetului și mă copleșeau cu întrebări din cele mai variate.
II: Ai fost conferențiar universitar la Universitatea Ștefan cel MARE din Suceava. Prin ce s-a caracterizat munca de conferențiar universitar?
DE: Așa este. Având doctoratul luat în 2001, în 2003 am depus dosar pentru conferențiar, care a trecut la a doua încercare. Am preluat și conducerea Catedrei de informatică și am sprijinit mai tinerii colegi să își finalizeze și să susțină tezele de doctorat. În perioada de glorie, colectivul catedrei număra 12 cadre didactice, doi ingineri de sistem și doi laboranți. În anul 2007 am înființat revista Journal of Applied Computer Science & Mathematics, al cărui scop a fost și a rămas acela de a da posibilitatea tinerilor cercetători să publice într-o revistă cotata B+ de către CNSIS și indexată în cele mai importante baze de date internaționale. Caracterul multidisciplinar al revistei a fost motivul invocat pentru neindexarea revistei in bazele de date Scopus și WOS.
Am participat la multe conferințe organizate de facultățile partenere din țară și am avut ocazia să cunosc multe personalități ale scolii de Informatică economică din România, pe care le știți și dumneavoastră prea bine pentru că vă numărați printre ele.
În anul 2007, împreună cu prof. Aurel Burciu, care ocupa funcția de Prorector al USV, am pus bazele domeniului Statistică, Cibernetică și Informatică economică, prin programul de studii Cibernetică economică. Programul nu a funcționat cum ne-am dorit, am avut cam trei promoții, dar în paralele am înființat specializarea Informatică economică care funcționează și astăzi cu mult succes.
II: În anul 2008 ai devenit profesor universitar. Ce a însemnat acest pas pentru Doru Eugen TILIUȚE.
DE: În plan personal a însemnat o recunoaștere oficială a contribuțiilor mele modeste la dezvoltarea domeniului iar în plan instituțional am consolidat cantitativ și calitativ corpul cadrelor didactice superioare, ceea ce a permis înființarea și derulare unor noi programe de studii, atât de licență cât și de master.
II: Îndeplinirea criteriilor de promovare presupune publicarea de articole în reviste științifice de specialitate, dar și publicarea de cărți și de cursuri universitare. La fiecare concurs didactic se întocmește un dosar care conține lista de lucrări. Să discutăm despre listele tale de lucrări puse în fiecare dosar de concurs.
DE: Criteriile s-au tot schimbat în timp, nu am idee pe ce principii. Îmi amintesc că la dosarul pentru conferențiar se cerea un număr de lucrări publicate în străinătate, nu îmi amintesc exact, să spunem 3, și un număr de lucrări naționale, ceva mai multe, sa spunem 12. O lucrare internațională se echivala cu două naționale. La mine raportul era aproape invers, aveam 10 internaționale și 3 naționale. Dosarul a fost respins pentru a fi completat cu 6 lucrări naționale. Cu alte cuvinte, echivalarea nu a funcționat în cazul meu. Din fericire nu am întreprins niciodată nimic la limită, întotdeauna am avut o rezervă. În cazul de față erau 5 articole în curs de publicare și unul pe care nu îl trecusem în lista de lucrări, unde inclusesem doar ceea ce mie mi se părea semnificativ. Astfel că după șase luni am depus din nou dosarul, de data aceasta cu succes.
La dosarul de profesor a fost o situație diferită. Un profesor din SUA, cu care am derulat un proiect în calitate de co-director, crezând că mă ajută mi-a făcut o recomandare elogioasă, poate prea elogioasă, pe care am depus-o la mapă. Așa funcționa sistemul, trebuia să ai patru recomandări de la profesori din universități diferite. A profesorului din SUA era a cincea. Dosarul a fost respins pe un motiv pueril, atât de pueril încât nici nu mi-l mai amintesc. Cert este că am eliminat respectiva recomandare și dosarul trecut fără probleme. La vremea aceea nu cunoșteai membri comisiei, nu interacționai cu ei, era un fel de roată a norocului. Nu știu dacă era mai bine atunci sau acum, când candidatul își cunoaște din timp comisia, dar din punct de vedere etic parcă prima variantă e de preferat.
II: A fi cadru didactic universitar înseamnă a lucra cu studenții. Cum ai lucrat cu studenții la seminarii?
DE: La disciplinele de informatică avem prevăzute laboratoare în planurile de învățământ. Studenții sunt mereu alții, de la o serie la alta. Sunt serii admirabile, unde nu doar că duci lucrarea la bun sfârșit mai repede și rămâne timp și pentru discuții dar se pot face și lucruri în plus față de plan. Pe de altă parte există și serii mai „lente” unde doar cu câțiva poți ține pasul conform planului, cu restul trebuie să lucrezi suplimentar sau să le dai teme pentru acasă. În orice caz, am o relație excelentă cu studenții pentru că din fericire am activități la cele mai bune două specializări din facultate, IE și CIG.
II: Dar la cursuri?
DE: La cursuri e mai simplu. Dacă la laboratoare prezența studenților este obligatorie și, prin urmare, trebuie să lucrezi inclusiv cu cei mai puțin interesați, la curs solicit să vină doar cei interesați să învețe mai mult decât cred ei că știu. În consecință este mai multă liniște, dialogurile și intervențiile studenților sunt la temă și adesea foarte incitante.
II: Dar la coordonarea elaborării de către studenți a lucrărilor de licență?
DE: Asta este altă poveste. În ceea ce mă privește studenții își aleg tema dintr-o listă dar pot veni cu propuneri de teme noi. Au fost ani în care eram copleșit de numărul lucrărilor, ajunseseră la 16 la un moment dat. Urmărește pe fiecare, la fiecare etapă, ajută-l unde se împotmolește și tot așa. La noi este obligatoriu ca absolventul să prezinte o lucrare practică, căreia îi dedică cea mai mare parte a tezei. E o plăcere să vezi cum abordează problema din punct de vedere al proiectului informatic și dacă planul e bun nu ai cum să nu îl ajuți să surmonteze o problemă punctuală. Nu au fost situații să nu permit înscrierea la examenul de licență în sesiunea din vară pentru că cei cărora le demonstram că nu sunt suficient de pregătiși se retrăgeau singuri și se reînscriau toamna, cu lucrări revizuite și aplicații funcționale.
II: Profesorul Doru Eugen TILIUȚE desfășoară o rodnică activitate de cercetare științifică. Te rog să detaliezi câteva dintre proiectele de cercetare științifică la care lucrezi.
DE: Ați atins un punct mai sensibil cu această întrebare. Foarte mult timp am cercetat în mod individual și am publicat rezultate ca singur autor. În prezent, pentru a publica în reviste cu cotație înaltă e nevoie de colective, adesea interdisciplinare pentru ca rezultatele să poată fi validate. Inclusiv din punct de vedere financiar este greu de suportat dacă nu ai un grant cu capitol de buget distinct pentru așa ceva. Mai este nevoie și de un cadru favorabil pentru o cercetare de calitate, care în prezent este sublim, aș putea spune, dar lipsește cu desăvârșire. În primul rând, colectivul pe care l-am coordonat până în 2011 s-a subțiat după desființarea Catedrei, la recomandarea ministrului Funeriu. Unii au plecat în alte departamente, alții s-au pensionat sau, mai rău, au decedat. Numărul de ore de informatică la programele de master, care ar fi putut reprezenta un bazin de recrutare a studenților cu aptitudini pentru cercetare, au fost reduse până aproape de dispariție. Cea mai mare lovitură a venit din partea conducerii facultăți care ani la rând a respins orice inițiativă de a înființa un program de master în Informatică economică. Abia din anul acesta avem un program de master, Digitalizare și Data Science, înființat la ordinul conducerii universității. Prin pensionarea mea nu voi mai avea ocazia să mă întâlnesc nici măcar cu prima serie a acestui program. Iar colectivul va rămâne fără nici un conferențiar și fără nici un profesor, mulțumită politicii de personal a conducerii facultății.
Ca să rezum: mi-am educat colegii să nu se prostitueze publicând în reviste predator doar de dragul de a promova în carieră. Nu știu dacă am făcut bine pentru că altfel poate am fi avut, astăzi, măcar doi conferențiari care să preia ștafeta.
O cercetare competitivă se face pornind de la niște premise: bază materială adecvată cercetării, personal calificat, relații externe trainice și stabile, un coordonator experimentat și un plan de cercetare realist și adaptat contextului. Ori foarte puține din toate astea le avem astăzi îndeplinite.
II: Să vorbim un pic despre hobby. Ce hobby are profesorul Doru Eugen TILIUȚE?
DE: Sunt câteva. Muzica de calitate care se produce tot mai puțină și nu doar la noi ci în lume.
Vinul bun, care, spre deosebire de muzică se produce tot mai mult și tot mai bun. Vinul adună oamenii și contribuie la schimbul de idei, inclusiv a celor mai îndrăznețe.
Microcontroller-ele. Îmi place să construiesc tot felul de gadget-uri care folosesc conexiuni la Internet pentru a îndeplini anumite sarcini. Recent am publicat un articol despre un mic dispozitiv pe care l-am realizat, sincronizat cu un ceas de pe Internet, care monitorizează fluctuațiile de tensiune în rețeaua de joasă tensiune, la utilizator. Poate fi folosit pentru îmbunătățirea serviciilor de distribuție.
Gastronomia. Poate mergea mai bine după vinuri…. Gătitul mă relaxează atunci când nu o fac din obligație ci ca divertisment, fie pentru a-mi satisface un capriciu de moment fie pentru a mă bucura împreună cu un prieten drag de savoarea unor preparate mai deosebite.
II: Am văzut că ești prezent pe rețelele de socializare. De ce crezi că sunt importante rețelele de socializare pentru un profesor universitar?
DE: Rețelele de socializare sunt foarte utile pentru orice instituție. În mediul academic ele permit distribuirea în timp real de informații privind viața universitară, evenimente, comunicate cu regim de urgență etc. Eu fac o delimitare clară între contul personal pe o rețea de socializare și cel instituțional. Pentru comunicarea cu studenții folosim grupuri, pentru promovarea specializării folosim pagina de Facebook a specializării. Evident că evenimentele importante, la care știu că am avut o contribuție, le postez și pe contul personal, dar acestea sunt, mai curând, excepții.
II: Cum te-a influențat dezvoltarea de conținut digital în mod constant?
DE: M-a învățat să îmi mai temperez discursul. Mă simt destul de neconfortabil cu tendințele actuale ale societății. Din inocență tinerii le îmbrățișează fără rezerve. Adulții fie din oportunism fie din ignoranță. Mi-e greu să accept că o ideologie scornită peste noapte poate și trebuie să înlocuiască un status quo așezat în mii de ani de existență a civilizației umane. Una este să înveți din greșelile trecutului, care și acelea au fost niște aberații ale vremii, și alta e să negi realitatea obiectivă.
II: Acum se discută despre inteligența artificială. Ce părere ai despre nivelul în care se abordează acest subiect?
DE: În acest moment fiecare își dă cu părerea asupra fenomenului. Partea intimă a lui e cunoscută de foarte puțini, ceea ce evident, nu îi împiedică cu nimic pe primii să aibă în continuare păreri. E și o modă, până la un punct.
II: Crezi că ne va influența mult viața această inteligență artificială? Influența va fi în bine sau în rău?
DE: Da cred că o va influența. Ca orice lucru, și AI poate fi folosită atât în scopuri nobile, creatoare, dar și pentru a face rău.
II: Lumea petrece mult timp fie cu tableta, fie cu telefonul mobil. În cazul tău cum stau lucrurile?
DE: Tabletă nu am avut și nici nu îi simt lipsa. În privința telefonului, îmi face așteptările mai ușoare pe la ușile unora sau altora. PC-ul rămâne principalul meu instrument de lucru și divertisment.
II: Că lucrezi în mediul academic și te ocupi de discipline de informatică, aș dori să-mi zici cum pregătești generațiile de studenți să abordeze problema digitalizării?
DE: Digitalizarea este o necesitate obiectivă. Dar conceptul a fost acaparat, ca multe altele, de ideologi care abuzează de el, ducându-l în derizoriu și chiar ridicol. E un mare deserviciu care se aduce informaticii pentru că lumea percepe fenomenul ca pe unul care încurcă în loc să ajute. Să luam cel mai recent exemplu de la Registrul Comerțului. Un proiect care a costat 48 de milioane de euro, lansat cu surle și trâmbițe, e nefuncțional. Firmele au de suferit, economia are de suferit. Casa Națională de pensii, alt exemplu. Crearea online a contului personal presupune completarea unui formular trimis de ei și depunerea lui la ghișeu. Deciziile de recalculare a pensiilor nu s-au depus în conturile personale din sistem, vin în continuare cu poștașul. Să mai vorbim de Sistemul informatic al casei naționale de sănătate?
II: În pandemie parcă s-a declanșat un proces de digitalizare ceva mai accentuat. Acum parcă a încetinit. Cum vezi că merge digitalizarea în mediul academic?
DE: Nu există un interes real în digitalizarea societății. Motivele sunt dintre cele mai variate, de la faptul că vârstnicii nu au abilități digitale, că nu sunt bancomate în mediul rural, că nu toată lumea are conexiune la Internet și sfârșind cu Consilierul Ion de la Guvern.
Să luăm în discuție și sistemele din universități. Nu cunosc universitate de la noi unde lucrările de absolvire (licență, master, doctorat) să fie arhivate online și accesibile public. Asiaticii practică așa ceva.
Nu există un sistem de înregistrare și direcționare a documentelor electronice (cereri, referate, rapoarte, sesizări etc.) care să garanteze că documentul a fost apostilat de decident, trimis la compartimentul de resort și că răspunsul a venit în termen legal.
Nu există semnătură digitală pe corespondența electronică. Serviciile de email s-au externalizat către marile corporații care nu permit, până acum, semnătura digitală a corespondenței.
În ceea ce mă privește, vă dau doar două exemple de teme de licență propuse și realizate de absolvenții mei: Sistem de programare online la Cantina USV și Sistem informatic pentru repartizarea studenților în cămine. Multe alimente s-ar economisi și multă transparență ar fi la repartiție. Este cineva interesat?
II: Ai o bogată experiență în profesie. Cum apreciezi direcția în care merg lucrurile?
DE: În general merg greșit, nu doar la noi. În SUA de practică intensiv discriminarea pozitivă care va traversa oceanul cât de repede. Discriminarea, de orice fel, distorsionează scara valorilor. Până nu de mult societatea a evoluat în bine mulțumită realizărilor de excepție a celor mai proeminente minți ale speciei umane, indiferent de rasă, etnie sau religie. Dar unii vor ca lucrurile să nu mai stea așa iar ce va urma nu e greu de întrevăzut. Valorile tradiționale sunt răsturnate și distruse cam în același mod cum au făcut-o naziștii și comuniști cu cărțile incomode. Bunăstarea dobândită prin muncă și afirmare personală e înlocuită de cea obținută ilicit, prin șmecherie ieftină, înșelăciune. Meritocrația e înlocuită de demeritocrație.
II: Cum te vezi peste 5 ani?
DE: Încă la pensie.
II: Dar peste 10 ani?
DE: Greu de spus.
II: Cum ți se par schimbările din învățământ?
DE: Dacă societatea, per ansamblu, e în derivă, de ce învățământul ar fi altfel? Nu există predictibilitate, nu există eficiență. Modelul pe care îl văd eu viabil e unul apropiat de cel american. Desființarea facultăților și mutarea accentului pe departamente. Departamentele asigură cadrele didactice pentru programe de studii gestionate de universitate. Ce e aceea să ai câte un profesor de matematică la fiecare facultate, care nu discută între ei și produc mai nimic din punct de vedere științific? Un departament de Științe naturale are asigura profesorii pentru toate științe exacte (matematică, logică, fizică, chimie și informatică) la toate programele de studii, într-un mod mult mai eficient. Ca să nu mai spun de eficiența financiară.
II: Dar schimbările climatice?
DE: Este clar că există modificări ale climei la nivel global. Problema mea și altor sceptici care au fost aduși la tăcere de către gardienii politicilor oficiale este cât din aceste schimbări se datorează activității umane și viețuitoarelor Pământului? Mai mult decât atât, care este eficiența măsurilor de reducere a gazelor cu efect de seră? Practica arată că este ca și nulă. Automobilele electrice consumă energie produsă în afara orașelor cu combustibili fosili, bateriile electrice se obțin cu minerale extrase cu utilaje gigantice care consumă motorină și cu explozibili care produc praf și CO2.
Interzicerea, în perspectivă apropiată, a comercializării automobilelor cu motoare cu ardere internă prăbușesc industrii și pregătesc revolte sociale. Asta ne dorim?
II: Suceava nu este departe de granița cu Ucraina. Cum se vede de la tine situația geo-politică creată de invazia Rusiei?
DE: Cu cât ești mai aproape de Ucraina cu atât percepția se schimbă. Pe baza postărilor mele pe Facebook am fost acuzat că sunt rusofil. Nici vorbă. Știu de la părinții și bunicii mei de ce sunt în stare rușii. Și chiar dacă am avut cei mai slabi profesori de istorie din școlile pe care le-am urmat, tot am învățat mai târziu care au fost consecințele asupra României a oricărei interacțiuni cu Rusia. Dar asta nu mă va face să ard cărțile autorilor ruși din bibliotecă sau să arunc cu pastă de roșii în tablourile pictorilor ruși, din muzee. Am, însă, resentimente legate de Ucraina. Am interacționat cu populația, cu vameșii, cu polițiștii și universitarii ucraineni. Dezamăgiri și frustrări pe toată linia. O populație profund coruptă, sărăcită de politicieni și oligarhi mafioți, universitari fără publicații, necunoscători de altă limbă în afară de rusă și deloc dispuși să facă un minim efort de a învăța vreuna. Naționalismul lor exacerbat le este autosuficient. Un populație fără identitate la nivel istoric, o țară încropită din bucăți răpite de la alte țări și făcute cadou Kievului pentru a mai face o Republică sovietică.
II: Profesore, mulțumesc foarte mult pentru amab ilitatea de care ai dat dovadă în a răspunde întrebărilor mele. Sunt sigur că cititorii vor găsi multe elemente interesante și vor vedea că numai munca de calitate, definirea corectă a obiectivelor și urmărirea cu tenacitate a realizării lor, sunt cheia succesului într-o carieră așa cum este cariera ta de profesor universitar, într-un domeniu de mare actialitate, la o universitate de prestigiu din România.
(17 septembrie 2024)