Ca și în vremurile de demult și acum, admiterea la doctorat se face prin participarea candidaților la un colocviu de admitere. Pe vremea mea, la avizierul catedrei de Cibernetică Economică a apărut cu multe luni înainte, o bibliografie pentru colocviul de admitere la doctorat și se știa că acesta va avea loc, așa cum se proceda de ani și ani de zile, într-o anumită lună a anului universitar, care abia începea.
Ca orice om care vrea să mai fie și admis la un examen sau colocviu, mi-am acea bibliografie și m-am apucat să citesc și să conspectez. Așa erau vremurile, căci nu exista Internet, nu existau laptopuri și trebuia să merg prin biblioteca ASE să iau cărțile și să le citesc la sala de lectură, căci nu mi se împrumutau acasă.
Am citit și mi-am făcut o planificare să parcurg în timp util cam tot ceea ce era în bibliografia obligatorie. Acolo erau și documente de partid. Nu-mi erau străine căci citeam ziarul Scânteia și eram la curent. Mă interesau cărțile de specialitate.
Aveam un teanc destul de mare de pagini cu notițe.
Aveam și multe fișe bibliografice cu ceea ce citisem.
Avansam într-un ritm satisfăcător și mai citeam și acasă, căci cumpărasem multe dintre cărțile care apăruseră prin Editura tehnică și care nu chiar din întâmplare se găseau în bibliografia obligatorie.
La un moment dat s-a anunțat și ziua colocviului de admitere.
Nu știam care sunt colegii din catedră care vin la admitere. Noi nu discutam între noi.
Nu știam cine va fi în comisia de admitere.
Trebuia să fac un dosar.
La început am crezut că va fi floare la ureche. Am avut surpriza ca șeful de sub-colectiv să-mi spună că nu este de acord să primesc caracterizarea, piesă absolut necesară la dosar, mai ales când i-am spus cine va fi conducătorul de doctorat cu care discutasem.
Profesorul meu din studenție, doctorul Valeriu PESCARU, directorul Centrului de calcul al ASE, m-a văzut destul de abăturt Când i-am spus despre ce este vorba, mi-a zis:
- Măi, IVANE, îți dau eu recomandarea, nu mă opun viitorului tău!
Având toate piesele la dosar, m-am înscris. Eram liniștit, mai ales, că mi-am văzut numele pe lista candidaților la acel colocviu de admitere, cu ordinea de intrare la examinare.
Mie mi-a venit rândul destul de târziu. Membrii comisiei nu-mi erau cunoscuți în afară de profesorul Gheorghe VASILESCU, decan al facultății noastre.
Erau pe masă niște bilete. Am tras un bilet. L-am citit și cineva din comisie m-a întrebat dacă e momentul să trecem la treabă. Am răspuns afirmativ și am început să discut. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că discuția a alunecat spre direcția subiectului tezei de doctorat și mai ales spre zona de programare a calculatoarelor, pentru că profesorii erau interesați să vadă cum voi folosi eu calculatorul în conducerea secției întreprinderii industriale. Atunci am vorbit despre sistemul BOMP de la IBM căci pe vremea cât lucrasem ca analist în Centrul de calcul al ASE căutasem să înțeleg multe despre acest sistem și chiar scrisesem niște programe COBOL. Cred că am fost convingător și am mai răspuns la câteva întrebări, de detaliu, din care comisia a căutat să se convingă de faptul că avusesem în mână anumite cărți. La un moment dat am scos din geanta mea niște foi și ceva fișe bibliografice pentru a face niște referiri foarte exacte. Acela a fost momentul din care cineva din comisie a spus că este suficient. Mi-a mulțumit și am plecat.
Nu știu ce s-a discutat după ce am plecat eu, dar a doua zi, mi-au ajuns la urechi din secretariatul catedrei că făcusem o treabă bună și să nu-mi fac griji. La mine vorbele sunt importante, dar contează scrisul. După un timp, am primit un înscris prin care eram anunțat că eram admis la doctorat și se impune să trec la pasul următor, acela de a construi programul individual de pregătire a doctoratului cu examene, cu referate cu o schiță a tezei de doctorat.
Era în anul 1972. Pe atunci aveam 25 de ani și tot viitorul în față. Numai faptul că am un mare defect: am obsesia lucrurilor neterminate. Începea un drum, deci era startul unui lucru neterminat. Au fost șase ani în care am dus o luptă cu mine însumi de a face exact ceea ce trebuie pentru a termina ceea ce abia am început. Eram optimist, dar în același timp știam că va fi foarte greu. Auzisem despre foarte mulți profesori care începuseră doctoratul și se poticniseră, ceea ce mă cam speria.
Eram doctorand și acest lucru conta foarte mult. Am auzit că șeful meu de sub-colectiv, la aflarea veștii că nu ținusem seama de cuvântul lui se supărase. Mi-am zis că și tata mare s-a supărat și a pus mâinile pe piept și a murit. Important era faptul că mi-am creat senzația că viața mea depindea de mine și doar de mine, ceea ce mă făcea să mă cred un om liber ca păsările cerului, iar pentru un tip la 25 de ani este senzația cea mai plăcută pe această lume.
Devenisem doctorand. Știam că aceasta este o calitate temporară și trebuie făcut pasul următor, acela de a susține teza. Doctorandul, în mintea mea nu era nici cal, nici măgar, era un fel de mârțoagă, iar eu la 25 de ani mă visam un armăsar pur-sânge. Era prima mea victorie. Așa îmi închipuiam eu, în naivitatea mea de atunci, căci multe lucruri aveau să se întâmple și nimic nu era așezat aleator, ci totul avea un anume sens.
(27 noiembrie 2022)
.jpeg)
