Sindicatele la români

Așa cum stau lucrurile, sindicatele nu contează căci ele nu reprezintă o forță întrucât:

- nu au scos în stradă niciodată un milion de oameni nemulțumiți de vreun guvern,

- sunt prea fărâmițate și guvernanților divide et impera convine de minune,

- liderii de sindicat sunt uzați moral, au prea multă vechime ca șefi și nu au forță,

- prin natura lui muncitorul român știe să îndure și se lasă dominat de forțe supranaturale,

- întotdeauna omul așteaptă mila sau ca altcineva să-i rezolve problemele,

- muncitorii nu au nivelul de educație al luptei sindicale deschise, puternice.

Dacă înainte sindicatele erau cureaua de transmisie a partidului unic, acum sindicatele sunt un fel de zeamă de varză mucilaginoasă pe care guvernanți nici la ciorba de potroace de după chef n-o folosesc, iar a ține seama de doleanțele unor sindicate anemice nici nu este vorba. 

Atât timp cât nu va exista un ins care să reușească să schimbe:

- liderii de sindicat ruginiți,

- mentalitatea muncitorului,

- fărâmițarea cu șefi ineficienți,

- precepția față de sindicat,

- comunicarea cu salariații,

mișcarea sindicală va fi slavă, neluată în seamă, căci un guvern care are în Piața Victoriei 1.000.000 de nemulțumiți își va remodela politicile salariale într-o secundă. Când însă acolo sunt 4-5 rătutiți și anemici care strigă și ei ceva acolo, nu-i ia nimeni în seamă. Acest lucru trebuie să-l înțeleagă salariații, nu liderii de sindicat care au deja sacii în căruță și așteaptă un nou ciclu electoral pentru a sări în barca vreaunui partid, căci ei vin cu notorietate, cu voturi și cu buzunarele în niciun caz goale.

PS: acum dau proba sindicatele, când guvernul îngheață totul...

(30 decembrie 2020)