Contradicțiile coabitării

Constituția noastră are severe lacune în a defini coabitarea politică. Nici n-a prevăzut-o, crezându-se că FSN-ul va fi veșnic, indestructibil și dominator pe  scena politică și va impune guvernul, pe președinte și chiar și pe femeia de servici dar și pe liftier și pe vidanjor. Coabitarea este măcinată de contradicții venind din:

- doctrinele decidenților,

- formațiunile politicie,

- diferențele culturale,

- ideia de a domina,

- puterea celui slab,

- interesele divergente,

- instrumentele diferite,

- familiile politice.

Lipsa obligativității prin articole de constituție a decidenților din sfera politică în a coabita armonios, constructiv și mai ales eficient, face ca de ani buni, coabitarea să fie un proces plin de asperități, de hârtoape și mai ales de goluri în abordări fragmentare. Părțile se urmăresc una pe alta și-și caută nod în papură, nefiind interesate în niciun fel în a defini strategii și politici economice coerente, care să ducă spre dezvoltare. Faptele dovedesc cu claritate că așa stau lucrurile. Atât timp cât lipsește obligativitatea colaborării, adică a cooperării, a comunicării și a cooperării, coabitarea este doar un proces de uzură în care tot timpul unii se luptă cu alții și țara pierde. Așa-zisa independență este privită îngust, în afara obiectivelor majore și generează patimi, reproșuri și mai ales stagnare, dacă nu chiar regres vizibil. Faptul că în 14 de ani de coabitare, înțelegând prin aceasta împărțirea puterii în majorități fluctuante, chiar nu s-au înfăptuit proiecte majore, arată că procesul de coabitare a avut efecte dintre cele mai nefavorabile. La acest proces se adaugă și limitele clasei politicie, caracterizată prin:

- nivel redus de cultură politică,

- dorința acerbă de căpătuială,

- management absolut deficitar,

- agramatism feroce și lamentabil,

- aplicația spre sugerea banului public,

- orientarea spre luxul kitchos.

Și așa, dacă ar fi o armonie perfectă între parlament, guvern și președinție, lucrurile ar avea mersul lor, destul de departe de ceea ce era înscris în programele cu care au fost câștigate alegerile, căci una este ce se vrea și cu totul altceva este ce se face. În programe lucrurile sunt rotunde, perfecte, armonioase și atractive. În realitate, limitele obiective, stângăciile și opintelile inerente au roul de a rupe ritmuri, de a declanșea amânări și de a genera noncalitate la tot pasul. Dacă în condițiile în care un parlament cu o majoritate absolut omogenă de 80%, un președinte de o aceeași culoare politică cu majoritatea și un guvern, evident al acelei majorități, crede cineva că va funcționa uns, ca un ceasornic elvețian, are mari probleme de logică. Evident, în parlament nu sunt numai genii, evident în guvern nu sunt numai genii și tot atât de evident este faptul că președintele nu este nici el un geniu, căci dacă era geniu, nu-l vota nimeni. Așadar, cu ameni de nivel undeva peste medie, chiar o asemenea omogenitate nu va duce la rezultate excepționale. Cu atât mai puțin, rezultatele nu vor vi nu excepționale, dar nici măcar de o mediocritate acceptabilă în condițiile unei coabitări în care fragilitatea echilibrului nici nu există, ci pur și simplu toată lumea luptă la baionetă pe un câmp imaginar cu redute, tranșee și cazemate. Fiecare așteaptă mișcarea celuilalt pentru a ataca. Aceasta este coabitarea, ca rezultat al alegerilor în cea mai puțină cunoștință de cauză și în contextul unor influențe aleatoare ale unor forțe care nici ele nu au clar spre ce direcție trebuie îndreptată marea corabie.

(25 mai 2018)