Dinastiile în artă

Rar se întâmplă ca ăn arta mare să se instaureze o dinastie. Aș aminti aici pe Johann Strauss I sau Johann Strauss-tatăl, celebru compozitor de valsuri, dar și al marșului Radetzky. Al doilea, Johann Strauss II sau Johann Strauss-fiul, de asemenea celebru este cunoscut pentru valsul Dunărea Albastră.

În zona lăutarilor nu este o chestiune dificilă pentru a transmite meseria din tată-n fiu, dar la nivelul cel mai înalt, lucrurile stau altfel. Pictorul Lucas Cranach cel bătrân este celebru pentru nenumăratele sale pânze, fiind un feprezentant marcant al Renașterii picturii germane. Portretul lui Luther dar și multe altele fac cinste marilor colecții, iar ceea ce am văzut la Weimar în 1972 a fost un mare privilegiu, căci o retrospectivă Cranach, nu se întâlnește prea des. Pictorul Lucas Cranach cel tânăr, evident era fiul lui ăl bătrân. Tablourile lui reprezentându-i pe Adam și Eva sunt emblematice.

Și în literatură au existat Alexandre Dumas-tatăl și  Alexandre Dumas-fiul, dar tăticul era mai celebru decât fiul. Ăl bătrân a scris nenumărate cărți care sunt citite cu poftă de toate generațiile. Ăl tânăr a scris Dama cu camelii, după care Verdi a compus La Traviata.

N-aș zice că la noi n-ar fi existat tendințe de a face astfel de dinastii în artă, numai că dacă tata a fost genial, fiul sau fiica nu i-au călcat pe urme, fiind numai niște umbre firave. Marii poeți nu au avut descendenți la fel de geniali. De la Mateiu Caragiale citim Craii de Curtea Veche, dar de la tătitcul lui nu ne oprim să nu vedem de 100 de ori Scrisoarea pierdută sau O noapte furtunoasă sau să-i citim Momente și schițe.

Circula în epocă o zicere de-a lui Nicolae Iorga legată de fii săi care tot istorici erau dar care nu aveau geniul tatălui său. Erau foarte buni, dar nu geniali. Îmi este rușine să zic zicerea, pentru că nu am certitudinea că chiar aparținea savantului.

Văd acum cum cântăreți sau cântărețe de folclor își târăsc odraslele să devină vedete, nereușind în niciuna dintre situatii. Televiziunea și concertele cu digitizarea lor scot la iveală non-talentul și non-vocea, făcând din biata făptură o caricatură jalnică.
Dinastiile în artă dezvoltă ambiții dintre cele mai sinistre, care duc la drame în viețile celor care conștientizează ci nu prea au talent, dar care sunt împinși să iasă în față, decătre niște părinți absurzi care cred că talentul se moștenește

(20 noiembrie 2016)