Când prin anul 2000 am avut ocazia să ajung în Roma, după ce am văzut Columna lui Traian și după ce acolo, ca un dac autentic ce mă aflu, am făcut și câteva poze, gândul mi-a zburat să văd Muzeul Vaticanului. Visul mi l-am împlinit stând la o coadă imensă. Până a intra, m-a impresionat foarte mult că acolo erau multe closete și toate aveau o plăcuță cum că nu trebuia să plătești dacă vroiai să te slobozești în vreun fel, ceea ce în București nu este posibil, pentru faptul simplu și cotidian, cum ar zice prietenul meu Marx, că nu sunt closete publice.
Am intrat, dar toate exponatele treceau prin fața ochilor cu mare viteză din cauza nerăbdării cu care doream să ajung la Capela Sixtină. Am ajuns, m-am minunat și atunci am realizat că Michelangelo a fost un martir că a stat 4 ani cu capul în sus pictând un tavan. Și eu mă consideram un erou, mai mititel desigur,din moment ce în 1977 după cutremur, am stat câteva săptămâni cu privirea în sus și am râcâit centimetru cu centimetru niște vinarom de pe tavanul din sufragerie căci trebuia refăcută zugrăveala într-un apartament afectat serios de acea mișcare telurică.
N-am amintiri prea plăcute din Muzeul Vaticanului, deși ar fi trebuit să existe și așa ceva. Principalul motiv a fost legat de un japonez căuia i-a sunat mobilul și a sfâșiat cu vorbele lui liniștea din Capela Sixtină, loc unde de o viață îmi dorisem să ajung, lucru întinat de un gunoi fără respect față de nimic din moment ce cultura lui de samurai nu-i impunea să închidă dracului telefonul.
Spre ieșire am vizitat și o expoziție de hărți foarte vechi, iar când Adrian Năstase a dăruit și el niște hărți vechi unui muzeu ceva mai târziu, mi-am adus aminte că în unele locuri de pe acele hărți identificasem Dacia și mă mândream cu acest lucru.
Am plecat mai bogat, dar mâhnit, dorindu-mi să revin la Capela Sisxtină, fără a mai fi tulburat de vreun telefon al indiferent cărui nătărău ar fi.
(05 august 2016)
No comments:
Post a Comment