Examenele din studenția de pe vremea mea

Nu contest că viața de student din ziua de azi este ușoară. Nu contest că examenele pe care le susțin studenții din ziua de azi sunt ușoare. Eu voi descrie aici cum erau examenele din vremea studenției mele, fără a face pe nebunul, fără a mă da rotund ce am făcut eu și cât de grozav și de erou am fost. Voi prezenta doar lucrurile așa cum au fost.

În vremea studenției mele mai toate disciplinele erau cu durata de un an și aveau fie 28 de cursuri, fie 42 de cursuri. Doar în anul întâi am avut în sesiunea de iarnă examene de 14 cursuri sau 21 de cursuri, căci aveam doar un semestru de studenție.

Pe vremea mea nu se dădeau examene sub formă de test grilă. 

Existau examene cu scris și oral.

Existau examene cu scris și se intra la oral dacă nota de la scris era mai mică dem 7(șapte).

Existau examene numai cu probă orală, mai ales acolo unde existau laboratoare.

Nu exista un procent privind ponderea activității din timpul anului și a celei din examen. Conta enorm aprecierea asistentului de la seminar.

Pentru a lua o notă bună la examen trebuia:

- prezență maximă la cursuri și la seminarii,

- realizarea referatelor și proiectelor,

- activitate la seminarii,

- să nu ieșim în evidență negativ la cursuri, 

- să ne documentăm ritmic în sala de lectură,

- să învățăm ritmic pentru disciplinele cu examene.

Era imposibil de rezolvat ceva învățând și lucrând în salturi. Lucrurile erau astfel stabilite încât nu exista posibilitatea de a recupera ceea ce nu a fost făcut la termenul stabilit.

Cine nu avea proiectul acceptat și predat la termen nu intra în examen.

Cine avea multe absențe la seminarii și la cursuri, nu intra în examen.

Cine nu avea activitate la seminarii trebuia să se aștepte la mari surprize la examen.

Subiectele de examen erau astfel concepute încât numai studentul care știa foarte bine cel puțin 80% din materie avea șanse de promovare, cel care nu cunoștea foarte bine acel 80% risca să rămână restanțier, căci subiectele din examen trebuiau cunoscute și nu se promova cu cunoașterea a două subiecte din trei. 

Totul era gândit la milimetru, ca studenții să învețe, neexistând posibilitatea de a avea job, căci prezența la cursuri și la seminarii era obligatorie, condica de prezență consemnând toată activitatea din punctul de frecvenței pentru fiecare student.

Pe vremea mea, notițele erau vaza căci ele conțineau elementele actualizate ale cursului. Era foarte greu să ai cursuri tipărite în proprietate căci erau scumpe, dar multe erau epuizate. Deci mersul la bibliotecă era esențial. Volumul de materie era atât de mare încât învățatul doar în sesiune era imposibil pentru un om cu putere de mucă și inteligență cu mult peste medie.

Nu-mi amintesc să fi avut colegi de grupă care să fi învățat doar în sesiune. Nu-mi amintesc să fi avut colegi de grupă care să nu fi stat zilnic cu orele în sala de lectură sau la laborator pentru a lucra la proiecte. Din punctul meu de vedere, punct de vedere împărtășit și de colegii mei de cameră și de grupă chiar, o restanță ar fi fost o adevărată calamitate, vecin cu repetenția, căci o restanță o atrăgea pe următoarea, mai ales că unele discipline din anii mari de studenție erau legate între ele.

Nu vreau să se înțeleagă de aici că eu munceam 25 de ore din 24. Dacă aveam 6 ore de cursuri și seminarii, în bibliotecă sau la laborator stăteam zilnic 3-5 ore, în funcție de ceea ce aveam de făcut, mai puțin sâmbăta și duminica. Eu aveam notițele mele, caietele mele de seminarii și caietele cu ceea ce lucram la bibliotecă sau la laborator. Căutam să nu cer notițele altora că nu le înțelegeam scrisul și eu mă enervez repede când ceva nu este pe înțelesul meu din prima. Dacă mi se cerea un caiet îl ofeream, dar numai celor care îmi inspirau încredere căci niciodată nu mi-a plăcut să risc cu lucrul meu.

Mi-am impus un mod de lucru de care m-am ținut și viața mi-a dovedit că nu am greșit. Inclusiv, aveam câteva superstiții pe care nu le-am neglijat, dar pe care nu le voi menționa aici pentru a fi catalogat necorespunzător, deși ele au făcut parte din viața mea.



(30 aprilie 2023)

Lucrarea de diplomă de pe vremea mea

 Ceea ce se numește acum lucrare de licență, pe vremea mea se numea lucrare de diplomă. Ca și acum, lucrarea de diplomă se alegea în semestrul al II-lea al anului al IV-lea de studenție, căci noi făceam facultatea în 5 ani, nu în trei ani ca acum. Se făcea o cerere, ca și acum, în care studentul specifica titlul lucrării de diplomă ales și cine este conducătorul științific. Dacă cererea era aprobată de cel care era conducător științific și de către conducerea facultății se trecea la treabă. Lucrarea de diplomă era o lucrare complexă care se realiza prin muncă intensă pe perioada de vară când se trecea din anul al IV-lea spre anul al V-lea de facultate. Pentru aceasta trebuia să se ia legătura cu conducătorul științific să se facă un plan al lucrării și să se stabilească unele detalii legate de bibliografie și mai ales de partea aplicativă, căci trebuia să existe o parte aplicativă, unde erau verificate ipotezele și modelele enunțate în capitolele teoretice ale lucrării de diplomă.
Era de neconceput ca lucrarea de diplomă să fie terminată în semestrul al X-lea de facultate, dacă nu se lucra în semestrul al IX-lea, în vacanța dintre anul al IV-lea și al V-lea, precum și în semestrul al X-lea și nu oricum, ci cu foarte mare seriozitate.

Este adevărat că lipsa Internetului și a formatelor electronice de materiale, făcea dificilă documentarea, dar nimeni nu scuza pe studentul care nu făcea o documentare completă și nu avea o bibliografie completă, dar mai ales dacă nu dovedea că cele scrise acolo în bibliografie au fost temeinic citite și analizate.

Întrucât noi nu eram mulți studenți, iar profesorii noștri erau unii din facultate, iar alții din alte universități sau lucrau în centre de calcul, un profesor coordona undeva la 2 cel mult 4 lucrări de licență. Eu am fost în situația că eram singurul student al conducătorului meu științific, profesor cu norma de bază la Universitatea București și aici îl numesc pe marele profesor Dragoș VAIDA.

Lucrarea de diplomă era rezultatul unei munci intense. Pentru a avea o lucrare de diplomă de 80 -100 de pagini trebuia muncit din greu. Fiecare capitol era scris destul de îngrijit pe coli de hârtie de fiecare student și era predat conducătorului științific, după un grafic stabilit. Nu exista ca să se vină la conducătorul științific cu capitole dactilografiate, fără ca în prealabil acesta să nu certifice că a analizat capitolul și că respectivul capitol se include în lucrarea de diplomă ca fiind un capitol bun.

Nu exista ca într-un capitol să existe rânduri netrecute prin filtrul studentului. Dacă erau preluate fraze din anumite lucrări se preciza lucrarea și pagina unde se afla paragraful preluat. Întrucât era dificil să se dactilografieze citările, numărul lor era redus, iar studenții căutau să construiască mult conținut original, lucru care nu era foarte greu din moment ce lucrarea de diplomă era întocmită după studiu aprofundat al bibliografiei, după definirea problemei de soluționat și după ce erau definite soluțiile originale incluse.

Cei care se aflau într-un stadiu avansat cu lucrarea de diplomă, aveau posibilitatea să prezinte unele aspecte la sesiunea științifică a cercurilor studențești din aprilie 1970, lucru pe care l-am făcut și eu. În paranteză voi scrie aici că eu am avut obsesia lucrurilor neterminate și lucrarea de diplomă era unul dintre aceste lucruri. Di momentul în care mi-a fost aprobată lucrarea, eu nu am mai avut liniște și am lucrat fără întrerupere la ea toată vara anului 1969 dar și semestrul întâi din anul al V-lea, iar la sesiunea științifică din aprilie 1970 aveam o formă finală în proporție de 90% a lucrării de diplomă, deci am avut cu ce mă prezenta la acea sesiune științifică.

Colegii mei de cameră munceau și ei cu maximă intensitate la lucrarea de diplomă, căci pe vremea mea era de neconceput să faci o lucrare serioasă în doi timpi și trei mișcări, sărind peste niște etape sau trecând ca gâsca prin apă la unele face. Întâlnirea cu conducătorul științific era momentul adevărului și nimeni nu-și permitea să primească un capitol în care să să i se spună că nu este bun sau că are foarte multe de îndreptat. Când mergeam la conducătorul meu științific discutam despre un capitol la nivel de detaliu și stabileam, exact ce am de făcut. Nu exista ca eu să fac altceva decât discutasem, căci și eu și conducătorul științific notasem ce am eu de făcut. La fel procedau și ceilalți colegi și de aceea nimeni nu-și permitea să trateze problema neserios. Toți ne doream să avem lucrări de diplomă cât mai bune, să luăm note cât mai mari la examenul de stat, căci nota de la acest examen era scrisă pe diplomă și ne urmărea toată viața. Una este să ai pe fașa diplomei un 10(zece) și cu totul altcumva arată nota 7(șapte) scrisă acolo.

Au trecut 53 de ani de la susținerea lucrării de diplomă și retrăiesc momentele acelea de maximă tensiune ale elaborării, dar și ale prezentării și chiar dacă am obținut nota maximă pentru lucrarea mea de diplomă nu voi uita niciodată cât am trudit pentru acea notă, căci doream în primul rând să fiu eu mulțumit de mine și să știu că profesorul care m-a coordonat din punct de vedere științific a considerat că am făcut o treabă bună pentru nivelul meu de student care nu i-a ieșit niciodată din cuvânt.

(30 aprilie 2023)

Studenția de pe vremea mea

Prima ipoteză pe care eu o pun aici în evidență este aceea că în 60 de ani de la momentul în care am devenit student, nu s-a dublat numărul de neuroni din creierul omului pentru a justifica nivelul de comprimare a duratei studiilor, susținându-se că volumul și calitatea cunoștințelor acumulate azi la jumătate din timpul alocat de mine în vremea studenției, este superior comparativ cu modul în care m-am format.

Facultatea avea durată de 5 ani.

Semestrul avea 14 săptămâni.

O săptămână de școală avea 6 zile de cursuri și seminarii.

O zi de școală avea cel puțin 6 ore cu cursuri și seminarii.

Un curs sau un seminar aveau durata de 110 minute.

Prezența era obligatorie.

Examenele presupuneau de cele mai multe ori 42 de cursuri, adică materie de un an.

Prea puține discipline erau de un semestru.

Existau discipline de trei semestre.

Existau discipline de un an cu  1,5 cursuri pe săptămână.

Sesiunile aveau 4 -7 examene grele.

Lucrarea de diplomă se întocmea în semestrul al X-lea de studenție și era o construcție foarte grea.

Studenții care absentau repetat nu erau primiți în examen.

Studenții bursieri care aveau restanțe, pierdeau bursa.

Pentru studenții era exclusă posibilitatea de a avea job.

Pe vremea studenției mele nu existau greve, proteste, cârcoteli. Studenții învățau carte.

Pe vremea studenției mele nu ne trăgeam de șireturi nici cu asistenții și nici cu profesorii.

Pe vremea studenției mele noi îi respectam pe profesori și profesorii ne respectau pe noi.

Pe vremea studenției mele nu am auzit de promovarea cu pile sau pe bani a examenelor.

Pe vremea studenției mele copiatul era sancționat cu exmatricularea fără niciun comentariu.

Pe vremea studenției mele nu erau pe pereții din WC  oferte de elaborare lucrări de diplomă.

Nu existau creditele transferabile. Studentul care nu promova toate examenele rămânea repetent.

Cel care repeta consecutiv de două ori un an de studii, era exmatriculat.

Sesiunea de examene dura o lună de zile.

Nu exista Internet. Cursurile tipărite erau foarte scumpe. Singurul mod de a învăța după cursurile tipărite era la sala de lectură a universității. În rest, studenții învățau după notițele de la curs și de la seminarii.

Noțiunea de student care învață doar în sesiune și promovează examenele, menținându-și bursa era doar un concept specific literaturii de ficțiune. Cine dorea să promoveze examenele și să păstreze bursa, trebuia să învețe tot timpul semestrului, să aibă activitate la seminarii, pentru că aprecierea de la seminar făcea diferența în toate cazurile.

Pe vremea mea, existau două categorii de studenți și anume: studenții din București care aveau un statut aparte în raport cu unele libertăți pe care ei înșiși și le defineau și studenții din provincie care luptau să-și păstreze bursa, ceea ce însemna că ei erau prezenți la cursuri și la seminarii, că veneau la sala de lectură și tot timpul erau la zi cu materia, căci orice altă variantă era un risc pe care niciunul nu și-l permitea, căci a pierde bursa echivala cu întreruperea studiilor, lumea fiind extrem de săracă.

Lumea a evoluat și este bine. Acum există Internet, acum există telefoane mobile cu care se scanează orice document, deci există mijloace de informare cu totul remarcabile. În perioadele imediat ce vor veni, inteligența artificială va permite studenților preluarea de sarcini care să le permită aprofundarea de domenii și de probleme, ceea ce va schimba din temelii ceea ce înseamnă să înveți, dar mai ales ceea ce înseamnă a lua decizii nu bune, nu foarte bune, ci în cunoștință de cauză, fundamentate complet.

(30 aprilie 2023)

Profesorii din facultate de pe vremea mea

Trebuie să spun din start că am avut privilegiul să am profesori absolut remarcabili în studenția mea și mă apucă mila să văd ce profesori au studenții din ziua de azi.

Profesorii de pe vremea mea, erau personalități adevărate.

Profesorii de pe vremea mea, aveau un nivel de cultură remarcabil.

Profesorii de pe vremea mea, știau carte cu adevărat.

Profesorii de pe vremea mea, erau rezultatul unei selecții de valori autentice.

Profesorii de pe vremea mea, se remarcaseră prin rezultate concrete de excepție.

Profesorii de pe vremea mea, reprezentau avangarda în știință.

Profesorii de pe vremea mea, erau respectați pentru că meritau respectul.

Profesorii de pe vremea mea, au servit pentru mine ca modele autentice.

Profesorul Edmond NICOLAU era magnific.

Profesorul Dragoș VAIDA era monumental.

Profesorul Nicolae RACOVEANU era  absolutul.

Profesorul Constantin DINESCU era reperul.

Profesorul Alexandru POPOVICI era exemplul.

Profesorul Ludwig GRÜNBERG era totul.

Profesorul Ludovic TÕVISSI era un zeu.

În carnetul meu de note se află autografele unor mari personalități, căci dacă mă laud cu ceva în această viață, mă laud că eu ca student am avut cu adevărat profesori de mare valoare, de la care am avut ce învăța, pentru că ei aveau ce să mă învețe. dacă lucrurile au stat așa, totul se datorează lui Manea MĂNESCU, omul care a creat facultatea de Calcul Economic și Cibernetică Economică, omul care a selectat tot ceea ce era cel mai bun în domeniu, pentru a fi adus să predea studenților noii facultăți, ceea ce explică nivelul cu totul special al acestei facultăți până la nefasta zi de 29 iunie 1977, când s-a produs cataclismul care avea să demoleze o construcție de-a dreptul genială.

(30 aprilie 2023)

Examenul de admitere la facultate de pe vremea mea

Pe vremea mea, adică în 1965 mai exact, admiterea la facultate era ceva planificat. Era numai învățământ de stat. Locurile pe care concurau candidații la calitatea de student erau planificate pe universități și în cadrul fiecărei universități erau planificate pe facultăți. 

Pe vremea mea, te înscriai la o singură facultate.

Pe vremea mea, dacă nu intrai la facultatea unde ai dat examen, bye, bye și la anul.

Pe vremea mea, examenul avea probe scrise și probe orale.

Pe vremea mea, nu aveai posibilitatea să dai admitere în aceeași sesiune la mai multe facultăți.

Pe vremea mea,  nu exista glisare spre alte specializări din aceeași facultate.

Pe vremea mea,  nu exista atâta informație câtă există acum.

Pe vremea mea, nu a existat noțiunea de meditații, din mai multe motive, unul că lumea era prea săracă.

Pe vremea mea, ideea era să dau examen și să obțin bursă, altfel părinții nu aveau bani să mă finanțeze.

Pe vremea mea, admiterea era o necunoscută 100% ca subiecte, ca evaluare și ca rezultate.

Pe vremea mea, șansa de a deveni student se crea din anii de liceu prin ceea ce învățasem acolo.

Amintirile mele de la admitere nu sunt deloc vesele, căci eu mă știam un tip realist și comparam ceea ce trebuia să fac la scris sau la oral cu ceea ce făcusem și când auzeam în jurul meu că toți care ieșeau din examen spuneau că făcuseră perfect, mă întristam. Numai că,  cu cei care ziceau că făcuseră perfect, nu m-am întâlnit la deschiderea anului universitar și nici în sălile de curs, ceea ce însemna că respectivii nu știau să se auto-evalueze sau se lăudau în mod gratuit să pară ceea ce nu erau în realitate. Nu am cuvinte să descriu starea în care am fost când mi-am văzut numele în lista studenților admiși la facultate. Meciul era 1 - 0 pentru mine. Câștigasem partida și devenisem student.


(30 aprilie 2023)

Examenul de maturitate de pe vremea mea

Pe vremea mea, la terminarea liceului se susținea examenul numit Examen de maturitate, un fel de bacalaureat, dar nu atât de centralizat ca acum.

Știam care erau probele de examen. Știam zilele în care se susțin acele probe. Nu era tevatura de azi cu comisiile venite de aiurea, cu președinte de comisie de import, cu subiecte centralizate pe țară, căci pe vremea mea exista o oarecare independență a liceelor și o încredere în capacitatea profesorilor de a fi corecți, nefiind necesare comisii centralizate de corectare a tezelor dintr-un liceu, altundeva din mii de suspiciuni care plutesc acum asupra corectorilor, care dacă ar cântări la gramaj, tot ar greși. Eu am o teorie, dar o voi expune altundeva.

Îmi aduc aminte cum am fost eu la acel examen.

La Limba română eram sigur că promovez pentru că citisem operele literare înscrise în programa de examen și dacă le citisem, eram sigur că voi scrie ceva de promovare a examenului.

La matematică lucrasem în timpul celor patru ani suficient de mult și credeam, ceea ce mai cred și azi, că am o gândire curată, logică în stare să scoată apă și din piatră seacă, deci nu îmi era teamă că nu voi obține o notă cât de cât bunicică la examen.

Mai erau și alte discipline, care sunt înscrise pe verso la Diploma de maturitate a mea, dar nu mă apuc acum să bat câmpii cu detalii pentru că acolo figurează note modeste, nu note de zece, ca să zic și eu cât de geniu mă visam și bla, bla, bla.

Știu că după probele scrise am susținute probele la oral și în aceiași zi erau mai multe probe, nu ca acum. Mie nu mi-au plăcut multe dintre discipline și aici mă refer la istorie, geografie, biologie pentru că presupunea să memorez și ceea ce nu era bazat pe construcții logice, de gândire îmi producea greață, vărsături și transpirație rece pe coloana vertebrală. De aceea examenul de maturitate a avut și probe care m-au torturat și de care dacă-mi aduc aminte acum, mă apucă jalea, disconfortul, trepidațiile și transpir.

Oricum, fără stresul din ziua de azi, cu ceea ce am învățat fără meditații, cu ceea ce am lucrat eu de unul singur, fără a memora nimic, m-am prezentat la examen și l-am promovat, ceea ce însemna pentru mine că nu am făcut umbră degeaba pământului patru ani de zile și că am drum liber să merg să fac pasul următor, adică să dau examen de admitere la facultate.



(30 aprilie 2023)

Liceul de pe vremea mea

Îmi amintesc. poezia lui George BACOVIA care zicea:

Liceu, - cimitir

Al tinereții mele -

Pedanți profesori

Și examene grele..

Plase anti polen si praf?

Şi azi mă-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tinereții mele!.

Nu prea se potrivește cu liceul pe care eu l-am făcut între 1961 - 1965, căci deși vremurile erau aspre, specifice comunismului, eu ca elev, am făcut exact ceea ce am vrut. Despre discipline am multe de spus, dar un lucru era sigur: nu m-am bazat pe memorare, căci dacă pe vremea mea se memora cât se memorează azi, eu n-aș fi terminat liceul niciodată, căci pe mine mă apucă transpirația pe șira spinării dacă trebuie să memorez un text, nu o poezie, pentru a-l recita cuiva care simte o mare plăcere până la a juisa, căci ascultă ceea ce a dictat cu câteva zile mai înainte și vede cum un sclav se conformează recitând, deci recunoscându-i supremația ca autor al textului.

Pe vremea mea, în liceu, totul era logic. La trigonometrie nu trebuia să învăț nimic. Dacă știam teorema lui PITAGORA și definițiile funcțiilor trigonometrice, totul decurgea de acolo. Învățatul folosindu-mă de logica lucrurilor și de raționamente, mi-a permis să nu uit ceea ce am învățat și să am capacitatea de a folosi acele cunoștințe din liceu, mulți ani de la terminarea liceului.

Liceul de pe vremea mea avea profesori adevărați, nu mameluci, care se enervează, dau teste și notează cu doi pe toți elevii, ca să-și arate ei, lor înșile cât de tembeli sunt. Profesorii de pe vremea mea, făceau carte, căci ei înșiși știau carte. ca să dăm admitere la facultate aveam:

- manuale,

- notițe,

- caiete cu rezolvări de probleme.

Nu mi-au trebuit ore de meditații căci pe vremea mea, nici nu se știau ce sunt acelea meditațiile.

Profesorii mei și-au făcut datoria și au predat toată materia, deci nu trebuia să mă meditez la nicio materie, căci la clasă se predaseră toate lecțiile, fusesem ascultat la unele dintre teme, dar trebuia să învăț căci altfel notele nu ar fi fost deloc semnificative și nu m-ar fi încurajat să sper să susțin un examen de admitere la o facultate.

În timpul liceului de pe vremea mea, erau colegi, mai precis colege, strălucitoare, care învățau și obțineau note fabuloase. Erau și băieți, dar niciodată nu se ridicau la înălțimea colegelor noastre și noi recunoșteam meritele celor foarte bune. Nu existau elevi așa cum sunt azi copiii de bani-gata. Toți eram o apă și un pământ, căci la noi în liceu sau mai exact la mine în clasă nu era niciun elev provenind din aristocrația roșie, care să ne dea clase prin comportamentul său sau prin ceea ce ar fi afișat celorlalți colegi, fără ca noi să avem acces la acele lucruri.

În liceu totul este definit de profesori. Când un profesor se recomandă prin numărul de studenți de la clasele lui care au fost admiși la facultate, are cea mai grozavă carte de vizită, mai ales prin faptul că cei admiși erau prezenți la admitere numai cu ceea ce învățaseră la clasă cu respectivul profesor, fără vreo oră de meditație, căci meditațiile pe vremea când eu am făcut liceu erau ca și inexistente. mergeau la București să se mediteze doar cei care doreau să de admitere la medicină și la arhitectură, iar meditatorii erau profesori universitari.

În liceu elevii purtau uniformă. Băieții erau tunși regulamentar, adică foarte scurt, fără coafuri, fără plete. Uniforma includea și matricola cusută pe sacou pe mâneca stângă și avea numele liceului și un număr de identificare a elevului. Deci trebuia ca elevul să fie disciplinat în afara liceului pentru a nu fi raportat la conducerea liceului ca fiind indisciplinat sau obraznic.

Profesorii mei din liceu au fost oameni pasionați, care exercitau meseria de dascăl dând dovadă de talent, de profesionalism și de măiestrie. Deși au fost discipline pe care le-am detestat din adâncul sufletului meu, despre profesorii care le predau eu am numai cuvinte frumoase.

(30 aprilie 2023)

Clasele V - VII de pe vremea mea

Pe vremea mea, trecerea de la orele de clasă cu un singur învățător la cele cu profesori a fost un salt de-a dreptul spectaculos. Norocul meu a fost că am avut profesori care știau carte și despre care și acum, la peste 60 de ani de la terminarea claselor V- VII sunt în stare să spun lucruri foarte bune cu exactitate, argumentând fiecare calificativ cu detalii semnificative, care mi s-au întipărit în memorie, căci erau lucruri de neuitat.

În primul rând, profesorii își făceau datoria, iar materia din manual era parcursă integral.

În al doilea rând, profesorii erau corecți în a acorda note și eu nu am sesizat note acordate pe nedrept.

În al treilea rând,  înțelegeam lecțiile din clasă și doar dacă trebuia să memorez o poezie insistam acasă.

În al patrulea rând, profesorii ne vorbeau frumos, pentru că ei erau distinși, nu gloabe.

În al cincilea rând, tot învățământul se baza pe gândire, nu pe memorare.

În al șaselea rând, nu am avut teme de vacanță. Dacă citeam cărți  așa doream și era pentru mine.

În al șaptelea rând, temele de acasă includeau câteva exerciții, nu cu zecile, urmărind calitate.

În al optulea rând, disciplina la clasă era dată de modul în care decurgeau lecțiile și de profesor.

În al nouălea rând, profesorul știa atât de multă carte încât ne capta atenția și îl admiram.

În al zecelea rând, profesorul știa să aleagă grâul de neghină și judecățile lui de valoare erau perfecte.

În al unsprezecelea rând, profesorii mei au fost cu toții modele pentru mine căci erau speciali.

Acum că există Internet, că există televizor, că există laptop, că există telefon mobil, profesorul trebuie să fie atât de bun încât să aibă capacitatea de a-i atrage atenția elevului prin ceea ce spune, încât acesta să-l admire pe profesor cât de bun este, cât de deștept este și profesorul să devină pentru acest elev, un adevărat model. Cine nu reușește o astfel de abordare, va fi umilit, înjurat, bruscat, căci elevul consideră că resursa lui cea mai importantă, timpul, este folosită abuziv de profesorul care nu se ridică la înălțimea cerințelor lui. Pe vremea mea, profesorul era exact ceea ce eu aveam nevoie, el răspundea întrebărilor mele de atunci și de aceea îl priveam cu admirație, căci mă făcea să mă înțeleg și să mă autodepășesc.


(30 aprilie 2023)

Ce fac cei care nu au onoare?

Cei care nu au onoare, nu fac lucruri mărețe.
Cei care nu au onoare, fură,
Cei care nu au onoare, mint.
Cei care nu au onoare, își angajează rudele pe joburi la ei la munca de la stat.

Cei care nu au onoare, se coalizează și construiesc dinastii de rubedenii pe bani grei la același serviciu.

Cei care nu au onoare, se dau rotunzi cu doctorate nemuncite, dar plagiate, până sunt descoperiți.

Cei care nu au onoare, se cred deștepți deși nu sunt nici pe departe.

Cei care nu au onoare, cred că li se cuvin onoruri pe care nu le merită deloc.

Cei care nu au onoare, spun prostii prin care își arată și mediocritatea.

Cei care nu au onoare, deși nu știu despre ce vorbesc, ei cred că se pricep la toate.

Cei care nu au onoare, acceptă premii și onoruri pe care nu le merită.

Cei care nu au onoare, se laudă cu rezultatele muncii depuse de alții.

Cei care nu au onoare,  uită prea repede că habar nu au despre poziția pe care o ocupă vremelnic.

Cei care nu au onoare, lovesc mâna care le-a dat o bucată de pâine când le-a fost foarte greu.

Cei care nu au onoare, găsesc justificare la orice, inclusiv pentru ploaia de jos în sus.

Cei care nu au onoare, se exprimă în tautologii și prin sofisme la tot pasul.

Cei care nu au onoare, când vorbesc înșiruie vicii de logică în cascadă.

Cei care nu au onoare, găsesc argumente halucinante pentru a ieși basma curată din orice mocirlă.

Cei care nu au onoare,  nu au nici simțul ridicolului și nici simțul măsurii, când trăncănesc.

Cei care nu au onoare, când sunt puși pe un scaun, se cred că au devenit așii profesionalismului.

Cei care nu au onoare, cred că se pricep la orice și dau sfaturi chiar și când nu li se cere.

Cei care nu au onoare, se cred de neînlocuit și fac  artificii din cele mai ridicole pentru a rămâne la bucate.

Cei care nu au onoare, știu să pozeze în victime chiar și atunci când se dovedește că au greșit.

Să te ferească Dumnezeu de oamenii fără de onoare!

(30 aprilie 2023)

Meditațiile de pe vremea mea

Pe vremea când eu eram elev, nu exista cuvântul meditație. Meditațiile și meditatorii au apărut mult mai târziu ca efect al unui mod artificial de a stabili ierarhiile între elevii care doreau să devină liceeni și între absolvenții de liceu care doreau să devină studenți. Din când în când aflam că un elev al unui activist de partid mergea la București la meditații pentru medicină sau pentru arhitectură, la profesori universitari. Se zicea că la aceste facultăți altele sunt standardele și musai trebuiau meditații, deși eu n-am crezut niciodată că așa stăteau lucrurile.  În cele mai multe cazuri, cei meditați nu reușeau la examenul de admitere și circula zicerea: degeaba s-a meditat la București, că tot nu a intrat la facultate. 

Pe vremea mea, eu mă refer la perioada 1954 - 1965 pe când am fost elev, profesorii ofereau consultații elevilor care doreau să meargă la olimpiadele ce se organizau pentru limba română, fizică, chimie, matematică, iar acele consultații erau anunțate în clasă și cei dornici veneau acolo, profesorii expuneau probleme, elevii dădeau soluții. Nivelul era ceva mai ridicat decât cel de la clasă. Profesorii veneau cu materiale de specialitate, culegeri de probleme numere din Gazeta matematică și aveau loc discuții. De acolo, elevii plecau mult mai bine informați și înțelegeau mai bine modalități de a rezolva probleme, de a folosi artificii care duceau la soluții elegante ale problemelor.

Pe vremea mea, având în vedere ponderea covârșitoare a celor care se meditau la București, dar care nu reușeau la facultate, se crease ideea că numai proștii se meditează și de aceea era chiar o rușine să spui că mergi la meditație.

Ca să nu apelezi la meditatori, era necesar ca profesorii de la clasă:

- să fie foarte buni,

- să facă toată materia,

- să-i învețe pe elevi ceea ce trebuie,

- să le dea elevilor startul pentru admitere.

Îmi aduc aminte de profesoara mea de matematică din liceu, Eugenia MINASIAN, care la consultații a venit cu un teanc de culegeri de probleme frumos legate, a făcut un tabel, ne-a dat la fiecare câte un exemplar, cu rugămintea de a le înapoia la un anumit termen și cu rugămintea de a avea grijă de ele ca să fie folositoare și pentru generațiile ce vor urma.

Pe vremea mea, profesorul era profesor, era modelul de comportament, de profesionalism, de la care chiar aveam ce învăța, căci în acele vremuri nu exista Internet, nu exista televizor, ci doar ziare cu multă propagandă, iar cărțile în limba rusă sau traduceri din limba rusă erau prea multe și nu mă atrăgeau câtuși de puțin. Cuvântul profesorului era cuvânt, căci exista o distanță mare între bancă și catedră și democrație avea cu totul alte valențe decât în ziua de azi, când foarte mulți înțeleg prin democrație exact ceea ce democrația nu este, iar dreptatea este relativizată dincolo de limitele bunului simț.

(30 aprilie 2023)

Repartiția în producție de pe vremea mea

Pe vremea mea, absolvenții de facultate erau repartizați centralizat în producție. Înseamnă că absolvenții erau trecuți într-un tabel în ordinea descrescătoare a mediei notelor obținute la examenele din anii de studii. Absolventul cu media cea mai mare, șeful de promoție, era cel care intra primul în sala de repartiție și alegea postul din lista de locuri în producție, având opțiunea fantastică de a fi primul care alege.

Lista locurilor unde absolvenții aveau posibilitatea să meargă după absolvire conținea locuri dintre care erau unele mai bune, situate în orașe aproape de domiciliu, erau la întreprinderi mari și renumite, dar erau și locuri mai puțin bune, situate în localități mai puțin dezvoltate sau foarte departe de domiciliul absolventului.

Oricum, faptul că exista o ierarhizare după medie a absolvenților era un lucru bun căci avea caracter mobilizator pe toată durata studiilor, știut fiind faptul că media este criteriul de obținere a unui post mai bun sau mai puțin bun la repartiție.

Existau și posturi în învățământul superior, unde aveau acces numai absolvenți cu medii foarte mari, care se remarcaseră în tipul studenției atât la disciplinele de specialitate, cât și prin activitatea depusă la cercurile științifice studențești. Existau și posturi în institutele de cercetare, unde aveau acces studenții cu medii foarte mari, care se remarcaseră în anii de studenție ca fiind foarte buni și care avuseseră activitate în cercurile de cercetare științifică.

La repartiția în producție operau o serie de filtre care diferențiau pe studenți, filtrul esențial fiind media de absolvire. În niciun caz nu avea acces în învățământul superior sau în activitatea de cercetare științifică un absolvent cu medie mai mică decât media 9(nouă). 

Niciodată nu am spus că media aritmetică este indicatorul ideal. Niciodată nu am spus că nu este nevoie de o ierarhizare a indivizilor unei colectivități. Niciodată nu am spus că oamenii trebuie tratați de-a valma, iar ocuparea de posturi să se producă după criterii oculte precum relațiile, banii, presiunile de orice lef, rubedeniile sau altele asemenea. Pe vremea mea, exista criteriul mediei care reprezenta totuși o reflectare a muncii în studenție, căci nimeni nu-mi va spune mie că un student care nu muncea deloc venea și obținea pe bandă rulantă numai note de nouă și de zece, cum nimeni nu are curajul să-mi spună mie că un student serios care muncea mult și bine, la examene obținea numai note de cinci și de șase sau chiar avea restanțe.

Atât timp cât în rândul studenților nu vor exista criterii clare de departajare și piața muncii nu va fi riguros structurată, vor apare situații care crează acel haos specific oricărei economii primitive, în care nu contează diploma, nu contează media, ci contează ceea ce știi, de parcă media și diploma ar reflecta altceva decât ceea ce știe posesorul ei, ca și cum o diplomă pe care scrie media 9,50 diplomă dată de o universitate serioasă ar arăta că posesorul ei nu știe nimic din profesia pentru care s-a pregătit. Este clar că societatea aflată în degringoladă eludează criterii și principii pentru a face loc lipsei de performanță, exact ceea ce duce la situația ce caracterizează subdezvoltarea și riscurile majore ale evoluției sustenabile.


(30 aprilie 2023)

Titlul de doctor în științe de pe vremea mea

Pe vremea mea se susțineau foarte puține teze de doctorat, pentru că:
- numărul doctoranzilor era foarte mic,
- numărul de conducători de doctorat era și el foarte mic,
- doctoratul nu era învățământ de masă,
- cine avea titlul de doctor chiar avea nevoie de el la muncă,
- standardele erau de nivel foarte înalt.

Titlul de doctor în științe era acordat unei persoane care:

- în facultate avusese rezultate foarte bune,

- continua cercetarea științifică și după susținerea tezei,

- dovedea că are capacitatea intelectuală de a munci din greu,

- nu etala titlul de doctor în public să pară ceea ce nu este,

- avea timpul material să facă o teză de doctorat autentică,

- nu alerga în același timp după nenumărați iepuri,

- avea respect față de sine și față de conducătorul științific,

- nu vedea doctoratul ca portiță de a urca în societate,

- vedea în doctorat singura șansă de a evolua profesional.

Cine avea titlul de doctor în științe de pe vremea mea, evita să-l scrie cu litere de-o șchioapă pe cartea de vizită, căci nu prea erau cărți de vizită sau cei care dețineau un astfel de titlul munceau și nu aveau timp de prostii, precum promovarea personală în vederea obținerii unei funcții administrative care aduce bani cu sacul. 

Cine avea titlul de doctor în științe de pe vremea mea, nu ieșea ca păduchele în frunte pentru a afișa că posedă acest titlul pentru a se diferenția de ceilalți din turmă, căci el era cel interesat de obținerea de rezultate în munca de cercetare științifică, pentru că doctorii în științe lucrau în cercetare sau în universități unde pe lângă predare făceau și cercetare.

Cine avea titlul de doctor în științe de pe vremea mea, lucrau în cercetarea științifică, rezolvând probleme cu care economia se confrunta. Ei nu ocupau funcții politice, funcții administrative în aparatul central și nu puneau niciodată diploma de doctor în științe pe poziția de scut care să-i departajeze cum că ei reprezintă o specie deosebită în peisajul social unde oamenii obișnuiți sunt majoritari.

Cine avea titlul de doctor în științe de pe vremea mea, nu-și puneau diploma de doctor în vitrina din sufragerie sau pe peretele din holul de la intrarea din apartament și nici nu scriau pe plăcuța de la intrare în apartament cuvântul dr. pentru a nu se trezi solicitați la un caz de urgență medicală căci dr. înseamnă în mentalul popular doctor adică medic, omul care salvează vieți.

Cine avea titlul de doctor în științe de pe vremea mea, nu avea de ce să se rușineze, căci acest titlul se câștiga prin muncă intensă de cercetare științifică depusă cam 5 sau 7 sau chiar mai mulți ani și nu era asociat furtului intelectual prin plagiat nerușinat în complicitate cu conducătorul științific și cu membri comisiei de acordare a titlului la susținerea tezei de doctorat.



(30 aprilie 2023) 

Uniformele de elev de pe vremea mea

Pe toată durata celor 11 ani cât timp am fost elev, am purtat uniformă de elev.
În clasele I - IV am avut uniformă compusă din pantaloni, șorț bleumarin cu guler alb și fundă roșie.
În clasele V- VII am avut uniforma de pionier formată din pantaloni bleumarin, cămașă albă. La gât purtam cravata roșie de pionier și pe cap aveam bască.

În clasele VIII - XI am avut uniforma formată din pantaloni și sacou bleumarin din stofă. Cămașa era albă sau bleu și aveam cravată bleumarin așa cum poartă și acum bărbații în momente festive. Pe cap purtam o șapcă cu un bor lucios făcut dintr-un carton. La umărul stâng al sacoului aveam matricola ce conținea numele liceului și un număr de identificare. Elevii care erau UTC-iști nu aveau însemne distincte așa cum era pe vremea când eram pionier.

Abia când am devenit student am avut posibilitatea de a purta pantaloni în culorile dorite, cămăși sau bluze sau pulovere, căci căpătasem dreptul de a mă îmbrăca exact așa nu cum îmi doream, ci exact așa cum îmi permiteam din punct de vedere financiar.

La uniforma de elev era și tunsoarea de elev. Freza unui elev era un păr tuns foarte scurt și în școala generală, dar și în liceu. Nu se admiteau nici părul lung și nici forme ale unor frizuri altele decât cele extrem de simple și de igienice. Nu se admiteau perciuni, mustață și nici barbă la elevii de liceu.

Despre uniformele elevelor nu scriu și nu scriu nici despre coafurile elevelor, căci nu aș fi în măsură, din moment ce cred că și ele ca și noi băieții, aveam suferințele noastre datorită restricțiilor impuse.

Pe vremea aceea nu existau deodorante și nici apa de toaletă nu se folosea. Știu că apa și săpunul, dar și pasta de dinți și periuța erau esențiale, căci lipsa de curățenie nu se masca cu nimic așa cum se face azi.


(29 aprilie 2023)

Clasele elementare de pe vremea mea

Întotdeauna m-a deranjat să mi se spună că pe vremea mea copiii erau mai răi decât cei de dinaintea mea, că lucrurile din copilăria mea erau total diferite de lucrurile copiilor de dinainte de mine. Nu credeam că voi ajunge ca eu să spun că pe vremea mea copiii erau altfel decât copiii din ziua de azi, dar sunt nevoit să recunosc marele adevăr, tristul adevăr și anume, copiii din ziua de azi sunt total diferiți decât copiii de pe vremea copilăriei mele. Să mă justific.

Copiii din ziua de azi au telefoane mobile, pe când copiii de pe vremea mea nu aveau.

Copiii din ziua de azi petrec multe ore în fața televizorului, în timp ce eu mă jucam în aer liber.

Copiii din ziua de azi merg la școală cu trolerele, în timp ce eu aveam un ghiozdan foarte ușor.

Copiii din ziua de azi au cărți groase, caiete speciale, în timp ce pe vremea mea erau doar câteva cărți.

Copiii din ziua de azi memorează mecanic pentru a uita, copiii de pe vremea mea învățau logic și rețin.

Părinții copiilor din ziua de azi plătesc bani la fondul clasei, iar pe vremea mea nu exista așa ceva.

Copiii din ziua de azi nu au uniforme obligatorii, în timp ce toți copiii de pe vremea mea aveau uniforme.

Copiii din ziua de azi sun o masă oarecare de copii, în timp ce copiii de pe vremea mea erau diferențiați în pionieri, cei care învățau și ne-pionieri, cei care aveau rezultate slabe la învățătură.

Pentru copiii de pe vremea mea școala și învățătorul erau simboluri puternice, iar acum nu mai sunt.

Este normal să existe mari diferențe între clasele elementare de pe vremea mea și cele din ziua de azi, dar mă așteptam ca aceste diferențe să fie în bine, ceea ce nu se întâmplă, din moment ce școala a rămas cu mult în urma societății și ceea ce se întâmplă în școală este sursă de frustrări, stres și anxietate pentru elevi, care se luptă să evolueze, nu să se educe, să se descurce, nu să se împlinească.


(29 aprilie 2023)

Lipsa de demnitate nu duce nicăieri

Sunt oameni care fac orice pentru a ieși în evidență. Mie îmi plac oamenii care au voce, cântă și apar la televizor să mă încânte. Mie îmi plac actorii care plini de talent joacă roluri, mă impresionează și pentru ei plătesc bilet să-i văd pe scenă. Oamenii cu har merită să fie văzuți când cântă, când recită, când declamă, când dansează sau când joacă în filmele din sălile de cinematograf. Nu văd de ce oameni care nu au niciun talent, nici măcar nu au rezultate deosebite ca sportivi, ca profesioniști, ca meseriași să apară la televizor și să-mi spună mie despre:
- traume trăite în copilărie,
- persoane decedate,
- terapii și depresii,
- scandaluri curente,
- nimicuri de demult,
doar pentru a se auzi vorbind. Eu o consider lipsă de demnitate a celui care din dorința de a fi văzut la televizor sau de a se scrie despre el în presă, să se prezinte nu prin realizări remarcabile, ci prin evenimente banale sau strict personale, care s-au produs cu mult timp urmă și care nu se demonstrează, iar persoanele implicate nu au cum să se apere, căci au trecut în lumea celor drepți. Știu că în emisiunile Tv dă bine la public dacă un interpret reușește să stoarcă niște lacrimi prezentând ceva legat de el și mai ales dacă în timp ce vorbește mai începe să și lăcrimeze, căci ratingul este sensibil la astfel de porniri facile, dar sigure, deși marchează lipsa de demnitate a celui implicat direct în tărășenie.

Orice om trebuie să-și trăiască viața cu demnitate, iar momentele grele să le traverseze fie singur, fie cu cei care îi sunt apropiați. Televiziunile preiau poveștile triste pentru rating, nu pentru a empatiza cu victima și de aceea, reporterii se interesează exact de acele momente și pedalează pe ele în interviuri, căci poveștile triste, cu elemente dramatice în ele cresc ratingul în emisiuni și profiturile în televiziune sunt aduse de rating, căci banul este cel care contează și acolo totul se vinde și se cumpără. O poveste lacrimogenă face cât o mie de elevi olimpici, iar un viol povestit la nivel de detaliu, aduce  creșteri la rating cu mult mai mari decât un record național al unui sportiv. Totul depinde de fiecare din noi. Dacă dorim să facem jocul celor din televiziuni, în final vom fi analizați ca fiind oameni fără demnitate, plângăcioși, slabi și influențabili, dacă nu, vom rămâne demni în fața propriilor ochi și vom fi apreciați pentru ceea ce suntem noi, pentru ceea ce știm să facem, adică, pentru performanța noastră și atât și este suficient pentru noi.

(29 aprilie 2023)

MARIA e mireasa fără voal

Pentru multă lume concurenta MARIA de la showul tv de la Antena 1 este o mare necunoscută, doar pentru faptul că și-a lăsat un copilaș de câțiva ani, pentru a merge să-și găsească un partener, adică un soț și un viitor tată pentru respectivul copilaș.

Pentru fanii showului MIREASA, cei care votează, MARIA era un personaj interesant din moment ce în 21 aprilie ea intra direct pe locul al II-lea în clasamentul mireasa săptămânii, ca în 28 aprilie aceeași concurentă MARIA să devină mireasa săptămânii pe poziția a I-a.

Eu constat că:

- MARIA nu este în cunoaștere cu nimeni,

- MARIA nu formează un cuplu cu nimeni,

- MARIA este o concurentă solitară,

- MARIA își așteaptă pretendentul care va fi să vină.

Poziția din această săptămână arată că MARIA are toate calitățile din punctul de vedere al fanilor showului MIREASA de a deveni soție în raport cu standardele lor, ceea ce înseamnă că fanii emisiunii Tv semnează un cec în alb concurentei și-i trasează un viitor strălucit. Nu este exclus ca poziționările concurentei MARIA din 21 și 28 aprilie să fie și rezultatul comportamentului lui ANTONIO față de ea, iar telespectatorii să se apropie de MARIA și s-o încurajeze pentru a-i atenua suferința pricinuită, pentru că lumea o percepe ca pe o femeie rănită.

În showul Tv MIREASA sunt foarte multe situații bizare. Să ai pe locul întâi o concurentă care a fost într-o cunoaștere, care era la un pas de a forma un cuplu, o concurență care vorbea execrabil cu partenerul ei, care nu a evoluat spre un cuplu, este o necunoscută pentru mine, dar nu mă mai miră nimic, atât timp cât în societatea românească se întâmplă tot felul de ciudățenii și prin Africa există țări unde președintele societății naționale a femeilor este un bărbat.

(28 aprilie 2023)

Tinicheaua lui ANTONIO, concurentul de la MIREASA 2023

Internetul este plin de isprava concurentului ANTONIO de la showul MIRERASA de pe Antena 1, sezonul al VII-lea. Este adevărat că orice show de televiziune care dă premii trebuie să aibă rating pentru a atrage sponsori care să ofere acel premiu, care în acest caz este de doar 40.000 de euro, ceea ce este prea puțin pentru nivelul de calitate pe care și-l dorește managementul acelei televiziuni.
Am senzația că cei care operează selecția concurenților nu prea au din ce alege din moment ce concurenții:
- nu prea vin însoțiți de mame,
- își permit să lase lucrul pentru a veni la concurs,
- sunt extrem de puțin verificați,
- nu acoperă diversitatea de caractere,
- au comportament predictibil.

Despre concurentul ANTONIO părerea mea este una foarte bună sau mai corect era. Părerea era foarte bună pentru că ANTONIO este un tip:

- îngrijit,

- corect,

- calculat,

- arătos,

- volubil,

- sociabil,

- îndrăzneț,

- experimentat.

Părerea mea s-a schimbat din moment ce am citit de pe Internet despre evenimentul din 24 februarie 2019, pe când ANTONIO acum de 30 de ani, deci nu mai era un puști teribilist, ci un bărbat de 26 de ani. Nu mă apuc eu aici să judec pe nimeni, dar showul MIREASA are concurenți cu probleme nerezolvate, ceea ce este foarte rău. ANTONIO nu are o sentință definitivă. Celălalt concurent nu are situația clară legată de copilul existent în Spania și mai sunt și alte situații.  Cred că showul MIREASA începe s-o ia rău de tot la vale din cauza neglijenței celor care se ocupă de selecția concurenților și mai ales de parcursul episoadelor, căci improvizațiile nu sunt bune pe tot parcursul, ci numai în anumite momente.


(28 aprilie 2023)

O alegere care a dus la insucces

La preselecțiile de la showul de televiziune de pe PRO TV Românii au talent, apariția lui Gabriel MARDALE interpretând  cântecul My Heart Will Go On lui James HORNER pe versurile lui Will JENNINGS, pe care toți îl știm din filmul Titanic în interpretarea perfectă a lui Celine DION i-a adus acestuia un golden buzz, propulsându-l direct în semifinală. Mă așteptam ca în semifinală să vină cu ceva care să rupă sala.

În semifinală Gabriel MARDALE a venit cu o melodie din filmul Aladin. Alegerea a fost absolut neinspirată, căci publicul nu o cunoaște ca pe un hit așa cum este My Heart Will Go On sau Nessun Dorma sau O Sole Mio sau la Donna e mobile sau orice alt hit care stă pe buzele tuturor care sunt în tramvai sau în autobuz sau în baie. Lipsa de inspirație a celor care i-au manageriat parcursul acestui talentat cântăreț au generat situația  de plasare a lui Gabriel MARDALE undeva care miroase a drum înfundat, deși când se selectează cei 5 care intră în finală nu sunt anunțați în ordinea descrescătoare a numărului de voturi, ci aleator.

Morala: cine vrea să câștige, trebuie să vină cu ceva foarte cunoscut, ca lumea să vadă cât de bun este noul interpret care se prezintă în concurs. Nimeni nu acceptă noutăți sau lucruri necunoscute.

(28 aprilie 2023)

GIULIA a plecat, exact cum și-a dorit

GIULIA, concurenta de la showul MIREASA sezonul al VII-lea de la Antena 1, a fost trimisă acasă azi 28 aprilie 2023, prin votul telespectatorilor  de 42%. 

Mie, această GIULIA nu mi-a plăcut de cum a deschis gura. La ea, s-a aplicat ceea ce mi-a zis mie un om cu multă experiență de viață: la un lăutar nu-i asculți repertoriul în stradă; te uiți cum pune arcușul pe vioară și te lămurești. De cum a deschis gura la prezentare, am văzut că GIULIA:

- este încrezută,

- nu are vocabular,

- are pretenții exagerate,

- este lipsită de educație,

- se repetă,

- are carențe de caracter.

Comportamentul lui GIULIA a dovedit că așa stau lucrurile. Nefiind clară de la început, a făcut doar încercări, lăsând să înceapă tatonări cu mai mulți tineri, dar de fiecare dată încercând să impună elemente nespecifice perioadei pe care o traversa. Întrebările absurde pe care le-a pus, dialogurile neproductive și fluctuațiile de comportament, au evidențiat exact acele minusuri pe care GIULIA le-a anunțat chiar în prezentarea sa de la început, plasând-o tot timpul în afara clasamentelor de la mireasa săptămânii.

GIULIA este tipul de femeie care se crede bibelou, care se v rea admirată necondiționat și care dorește să impună reguli care să-i convină integral, având un comportament indecis, fluctuant și nefiresc. Mi s-a părut bizară trecerea ei rapidă de la o cunoaștere la alta și suprapunerea de evenimente prin modul ei ambiguu de a descrie unele adevăruri, astfel încât să dea senzația că lucrurile se așează natural, în direcția pe care ea a definit-o. Ceea ce s-a întâmplat a fost exact ceea ce a rezultat ca un summum a tot ceea ce GIULIA a făcut în perioada pe acre a trăit-o în casa Mireasa, adică a iritat pe toată lumea, căci nu numai cei din show au identificat-o ca fiind persoană indezirabilă, ci și telespectatorii care au votat-o, plasând-o pe ultima poziție. Acum s-a produs ceea ce trebuia să se producă, eliminarea concurentei GIULIA, care nu avea ce căuta în showul MIREASA, sezonul al VII-lea. 

Nu vreau să scriu aici despre așa-zisele ei exigențe, dintre care cea mai gravă mi  s-a părut cea cu băiatul de etnie romă pe care l-a respins pe un motiv imaginat de ea, chiar dacă acesta zicea GIULIA era un om cu un caracter special, care se manifesta exact așa cum ea își dorea. GIULIA are bariere și limite de care nu va scăpa niciodată, căci imaginea ei despre ea însăși este deformată, ea văzându-se cu calități pe care nu le are și aceasta doar pentru că părinții ei nu i-au spus verde-n față cine este și câte parale face, ci au încurajat-o în demersurile ei lipsite de realism, poziționând-o în afara regulilor acceptate de mari colectivități, ca fiind cele după care trebuie să evolueze fiecare în parte. GIULIA nu respectă pe nimeni, pentru că nu se respectă pe sine, din moment ce nu știe cine este.


(28 aprilie 2023)

Cu cine te compari?

Noi avem o vorbă: mai bine să fii coada frunții, decât fruntea cozii. Înseamnă că ar cam trebui să ne definim niște puncte de reper, pentru a face comparații corecte. Dacă procedăm altfel, riscăm să fim în afara regulilor jocului sau să rămânem niște necunoscuți, care credem despre noi că suntem cei mai buni, fără a ne cunoaște nimeni.

Crearea unor ierarhii artificiale, care nu au o bază reală reprezintă primul pas al comparațiilor nesemnificative. Să ne imaginăm cum la clasa a I-a din 25 de elevi, 15 elevi urcă pe scena celor care au obținut premiul întâi cu coronință, ceea ce ne duce cu gândul la o exprimare mai corectă de premii întâi cu coronițe. Este important că învățătoarea a găsit în clasa sa 15 elevi foarte buni, dar cel mai important lucru era ca ea să găsească pe cel mai bun elev, adică să existe un singur premiant întâi, un singur elev care s-a plasat pe locul al II-lea și desigur, tot un singur elev, pe poziția a III-a și tot așa.

Noi avem defectul de a ne auto-evalua dar fără a folosi criterii corecte, ci prin înfrumusețarea artificială a CV-ului, inducând ideea unor diplome cu denumiri pompoase, care însă la o analiză mai atentă arată că nu spun nimic, că nu înseamnă nimic, dar care au rolul de a deforma o realitate prin îmbrăcarea adevărului în hainele fals strălucitoare ale unei poleieli fără valoare. În multe CV-uri ale politicienilor mioritici apar că au absolvit facultăți din universități, fără să amintească de faptul că sunt universități de pe poziții de la 40 încolo din cele 75 de universități românești sau fără a spune că în ierarhiile mondiale acelea nici nu figurează sau sunt undeva după poziția 2.000 din cele 2.400 de universități evaluate. Unii posesori de CV scriu în loc de Stanford, Standford, din ignoranță desigur, deși acel CV era al unui candidat la poziția de ministrul al educației. Altul a inclus în lista sa de lucrări un articol plagiat 100% deși și el candida tot pentru aceeași poziție. proverbul prostul dacă nu e și fudul, nu e prost destul, se potrivește de minune unor astfel de personaje.

Este rezonabilă compararea care este semnificativă și de aceea, eu mi-am definit niște repere. Iau în considerare olimpiadele de vară sau pe cele de iarnă, unde sportivii care participă sunt deja selectați și ajung în finală numai câțiva dintre ei, iar medaliile le obțin doar cei mai buni dintre cei mai buni.

Tot așa stau lucrurile și cu oamenii care activează în domenii de bază ale științei. Iau în considerare pe cei care sunt laureați ai premiilor NOBEL, căci anual se atribuie doar un premiu NOBEL pentru literatură, doar un premiu NOBEL pentru medicină, doar un premiu NOBEL pentru fizică, doar un premiu NOBEL pentru chimie, doar un premiu NOBEL pentru economie, restul premiilor care se atribuie pe colo și pe colo sunt doar premii de consolare. Să nu uităm că și pe plaiurile mioritice se acorda un premiu foarte important unei personalități, dar frecușurile au fost atât de mari, căci nu s-a mai acordat.

Dacă se va reuși să se creeze un set de criterii care să pună pe picioare o scară reală a valorilor, se va reuși dezvoltarea unei atmosfere în care valorile autentice să penetreze în societate și să se impună exact acolo unde este locul lor, căci a crea pseudo valori și pseudo ierarhii este cel mai păgubos lucru care se întâmplă în societatea noastră. Aceste pseudo valori devin modele și la rândul lor contribuie la prăbușirea nivelului de apreciere din societate, cu efecte catastrofale asupra dezvoltării societății pe termen lung. Este un proces ireversibil, care are elemente de reglare doar în situații de catastrofă națională, exact așa cum a fost la debutul pandemiei și nici atunci.

(28 aprilie 2023)

Iată, atenție, așadar...

Se vede de la o poștă că mulți dintre așa-zișii jurnaliști de duzină din trusturile de presă sunt persoane certate cu cititul, cu cultura și cu preocupările de a se perfecționa în vorbire, în gândire, mai ales. Ei sau ele, vorbesc împiedicat, accentuează cuvintele aiurea și strecoară numeroase cacofonii deranjante în textele lor grunjoase, ale unei limbi de lemn sărace, plate și absurde prin repetiția cuvintelor.
Având în vedere carențele de educație și lipsa antrenamentului în vorbire, acești așa-ziși jurnaliști ne împroșcă zilnic transmisiuni chipurile, în direct, dar care au mari minusuri de construcție, lucru care se vede prin:
- repetarea unor detalii,
- folosirea supărătoare a cuvintelor de legătură,
- vorbitul sacadat,
- afișarea minusurilor de cultură.
La un moment dat m-am apucat să număr de câte ori un așa-zis jurnalist sau o așa-zisă jurnalistă utilizează pe iată, pe așadar, pe atenție în textele lor de tot râsul și chiar mă gândeam să definesc un indicator al inculturii care să țină seama de frecvența acestor cuvinte buclucașe pe care ei le folosesc abuziv. Nu am făcut-o pentru că ar scoate la iveală că sunt prea mulți inși care nu ar avea ce căuta pe micul ecran.

(28 aprilie 2023)

Românii la IFBB BALKAN CHAMPIONSHIPS - 2023

În intervalul 21 -23 aprilie 2023 s-a desfășurat la Skopje, Republica Macedonia de Nord IFBB BALKAN CHAMPIONSHIPS,  la Arena Boris TRAJKPVSKI, Bulevardul 8 of Septembrie, nr, 13, unde echipa României s-a prezentat cu un lot numeros, iar rezultatele sunt următoarele:

Ariana Maria TOPLICEANU, Women Bikini 162 cm, locul 1, din 5 concurente.

Marian ȘERBĂNOIU, Master Men Games Classic Bodybuilding Open, locul 1, din 1 concurenți.

Edina SOMAI, Junior Women's Acrobatic Fitness Open, locul 1, din 2 concurente.

Mircea Cezar CRISTIAN, Master Men's Physique 40 - 49 YRS Open, locul 1, din 1 concurenți.

Bianca COSTEA, Master Women Welleness Open, locul 1, din 2 concurente.

Marian ȘERBĂNOIU, Master Men Classic Bodybuilding Open, locul 1, din 2 concurenți.

Daniel Laurențiu MINCIU, Men's  Classic Bodybuilding 175 cm, locul 1, din 5 concurenți.

Diana VINCZE,  Women's Bikini +169 cm, locul 1, din 5 concurente.

Adina IVAȘCU, Women's Fit Model Open, locul 1, din 5 concurente.

Vlăduț CORCIU, Junior Men's  Classic Bodybuilding 16 - 20 YRS Open, locul 1 din 1 concurenți.

Octavian POPA, Junior Men's  Bodybuilding 16 - 20 YRS Open, locul 1 din 2 concurenți.

Ștefania SAMOILĂ, Junior Women's Bikini 21 - 23 YRS Open, locul 2 din 5 concurente.

Andreea Paula FRANDEȘ, Women's Fit Model Open, locul 2, din 5 concurente.

Daniel  MINCIU, Juniors Men's Classic Bodybuilding 21 - 23 YRS Open, locul 2, din 2 concurenți.

Adriana Maria TOPLICEANU, Juniors Women Bikini Overall, locul 2, din 2 concurente.

Eliza OPREA, Master Women Bikini 35 -39 YRS Open, locul 2, din 4 concurente.
Diana VINCZE,  Women's Bikini Overall, locul 2, din 3 concurente.

Vlad Andrei DUMITRU, Junior Men's  Physique16 - 20 YRS Open, locul 2 din 3 concurenți.

Octavian POPA, Juniors Men's Bodybuilding Overall, locul 2 din 2 concurenți.

Oana BELEA,  Women's Welleness Open, locul 2, din 6 concurente.

Oana CRISTIAN și Cezar GRĂDINARU, Fit Pairs Open, locul 2 din 5 perechi

Sorana MOLDOVAN, Women's Fit Model Open, locul 3, din 5 concurente.

Andreea Paula FRANDEȘ, Junior Women's Bikini 21 - 23 YRS Open, locul 3 din 5 concurente.

Daniel FATOL, Junior Men's Physique 21 - 23 YRS Open, locul 3 din 3 concurenți.

Ioana GRĂDINARU, Master Women Bikini 35 -39 YRS Open, locul 3, din 4 concurente.

Marian ȘERBĂNOIU, Men's Games Classic Bodybuilding Open, locul 3, din 3 concurenți.

Florina Cristina JARI, Women's Bodyfitness Open, locul 3 din 8 concurente.

Bianca COSTEA,  Women's Welleness Open, locul 3, din 6 concurente.

Ariana CRISTIAN și Luchian TOPLICEANU, Fit Pairs Open, locul 3 din 5 perechi

Cristina POP,  Women's Welleness Open, locul 4, din 6 concurente.

Valentina Norina VERNICEANU, Junior Women's Bikini 21 - 23 YRS Open, locul 4 din 5 concurente.

Tiberiu NUȚESCU, Master Men Bodybuilding +50 YRS +80 Kg, locul 4, din 4 concurenți.

Antonia Maria BIRGIAN, Women's Fit Model Open, locul 4, din 5 concurente.
Ariana Maria TOPLICEANU, Women's Bikini Overall, locul 3, din 3 concurente.

Mircea Cezar CRISTIAN, Men's Physique +179 cm, locul 5 din 6 concurenți.

Sorana MOLDOVAN, Junior Women Bikini 16 - 20 YRS Open, locul 5, din 7 concurente.

Vlad Andrei DUMITRU, Men's Physique 173 cm, locul 5 din 5 concurenți.

Antonia BIRGIAN, Junior Women Bikini 16 - 20 YRS Open, locul 6, din 7 concurente.

Andreea Patricia MATEI, Women's Bodyfitness Open, locul 7 din 8 concurente.

Cristian Alexandru LUCHIAN, Men's Physique 179 cm, locul 9 din 9 concurenți.

Aici am prezentat rezultatele, dar analizele trebuie făcute ținând seama de faptul că la niciuna dintre categorii nu au fost peste 15 concurenți, pentru a concluziona că a fost vorba de o competiție extrem de strânsă. Este adevărat că la Facultatea de Calculatoare de la Universitatea Politehnica București nu se înghesuie lumea și media de la admitere este extrem de ridicată, că funcționează autoselecția, dar una-i una, alta-i alta și să nu confundăm merele cu perele.



(27 aprilie 2023)

De ce se dezvoltă violența în școli?

Posturile de televiziune abia așteaptă să apară clipuri cu elevi violenți, cu profesori bătăuși, cu indivizi care agresează elevi în afara școlii. Acestea sunt baza existenței televiziunilor, care la știri prezintă crime, violuri, bătăi, vulgarități, pușcăriași, accidente, tragedii și tot ceea ce este mai rău, pentru a impresiona, pentru a crește ratingul și pentru a atrage reclamele, ca singurul mod de a aduce profituri și salarii mari.

Așa cum prezintă știrile legate de violența în școli, televiziunile nu au niciun interes ca violența în școli să scadă sau să dispară, ba mai mult, indirect, invită pe tinerii sau pe cei care asistă la scene de violență să se comporte într-un mod reprobabil, care nu conduce la aplanare, ci la filmarea scenelor, cu efect direct asupra creșterii intensității scenelor, care au la bază rolul incitant dat de filmări și de numărul crescut al spectatorilor.

Este important să se analizeze cauzele care au dus la creșterea violenței în școli. În opinia mea, violența în școală este efectul rămânerii în urmă a școlii în raport cu aspirațiile elementare ale elevilor din ziua de azi. Elevii care merg la școală nu mai văd în școală calea dezvoltării lor, iar în profesori nu mai văd pe cei care le oferă ceea ce ei au nevoie pentru a se dezvolta ca oameni folositori ai societății. 

Existența Internetului a schimbat radical poziția școlii în viața elevilor. Școala nu mai este locul unde elevul se informează și se instruiește. Școala a rămas în urmă. Modul acela vetust în care se predau lecții, acele discipline care apar în ochii elevilor ca fiind inutile, modul absurd de a-i pune pe elevi să apeleze la memorie atunci când se pregătesc pentru examenul de finalizare a celor opt clase, sunt elemente care-l frustrează pe elev și-l fac să deteste tot ceea ce este legat de școală, adică:

- mobilierul din clasă,

- manualele,

- caietele de teme,

- modul de predare,

- rigiditatea programului,

- evaluarea,

- profesorii,

- elevii care diferă de ei.

Ceea ce vedem acum în școli este doar vârful aisbergului. Lucrurile sunt cu mult mai profunde. Pe vremea mea, școala era un templu. Profesorii erau niște zei. Acum, când avem acces la Internet și avem acces la informație, elevii își dau seama că școala nu mai este deloc un templu, iar profesorii nu mai sunt deloc niște zei, ci bieți muritori din care mulți dintre ei sunt mai prost pregătiți ca elevii în fața cărora se află.

În clipa în care elevii se simt frustrați în școală și-și dau seama că acolo ei pierd timpul în loc să folosească acest timp pentru a se dezvolta pentru ceea ce societatea are nevoie, ei devin lipsiți de interes și capătă o adversitate față de școală, de profesori și de colegii lor diferiți de ei.

După cum se vede treaba, școala românească are o viață paralelă cu societatea și este și mai paralelă în raport cu nevoile elevilor. Elevii se simt străini în propria școală pentru că tehnicile și metodele folosite de profesori sunt învechite. Disciplinele predate au un nivel de inutilitate alarmant, din moment ce peste 60% din cunoștințele predate la ore nu au nicio legătură cu nevoile primare ale elevilor, care la 16 ani se pregătesc în marea lor majoritate să intre pe piața muncii, pentru că interesul pentru alte forme de învățământ a scăzut enorm datorită salariilor foarte puțin atractive obținute de absolvenții de facultate.

Violența în școli este cultivată de școală, din moment ce școala îl împinge pe elev la creșterea nivelului frustrărilor pe care el le trăiește datorită inutilității lui ca prezență în școală, din moment ce este pus să memoreze chestiuni de care elevul este conștient că nu-i vor folosi niciodată.



(27 aprilie 2023)

Anxietate, depresie, terapie și fudulie

Cam pe toate canalele tv apar starlete, false vedete sau ce-or fi ele și se miorlăie că au fost în depresie, că au avut stări de anxietate și că au urmat ședințe de terapie, urmate de seturi de medicamente și de suplimente. Acest mod fals de a prezenta problema are un efect devastator asupra persoanelor care cu adevărat au stări de anxietate, se găsesc în depresie și pentru a reveni la o tare de plutire cât de cât, urmează terapii și tratamente, ale căror rezultate se văd după luni și luni de muncă neîntreruptă dintre pacient și psiholog sau medic.

Cântărețe fără voce, actrițe fără talent, vedete care s-au remarcat prin scandaluri, cancanuri, amantlâcuri și bârfe, pentru a rămâne în atenția tabloidelor, a emisiunilor de bârfe, trebuie să zică și ele ceva. Dacă de cântat nu cântă, dacă de jucat în piese de teatru sau în filme nu joacă, dacă nici măcar în scandaluri nu mai sunt implicate că nimeni nu le mai bagă în seamă, ies pe interval cu întâmplări legate de traume din copilărie care le-au dus la anxietate, la depresie și fabulează despre ședințe de terapie și despre tratamente pe care le-au urmat. Evident sunt lucruri care nu au cum să fie verificate și de aceea aceste false persoane publice, vor să iasă în evidență cu lucruri nereale. O persoană cu adevărat anxioasă sau depresivă, este o persoană care suferă, care lucrează sub atenta supraveghere a specialiștilor pentru a-și reveni la normalitate și nu stă să se lamenteze pe la televiziuni cu ceea ce li s-a întâmplat lor, căci adevăratele persoane care au avut probleme sunt preocupate să evolueze pozitiv și nu să se plimbe prin televiziuni să se bage singure în seamă.

Este imoral ceea ce fac televiziunile că iau în vizor tot felul de persoane fără realizări, fără talent, fără a fi modele de urmat și le ascultă micile povestioare cusute cu ață albă, despre trecutul lor încețoșat, cum că au avut stări de anxietate, că au căzut în depresie, că au făcut ședințe de terapie, dar nu au capacitatea să dovedească nimic. Nu au cum să dovedească nici că tatăl le-a traumatizat, nici că au urmat ședințe de terapie, nici că au urmat tratamente. Cine are cu adevărat probleme, are demnitatea de a-și purta drama în suflet, de a lupta cu sine însăși sau cu sine însuși, pentru a depăși obstacolele împreună cu specialiștii care stau și veghează evoluția lor. Este o modă acum printre nulitățile din spațiul mioritic de a apărea pe sticlă să se miorlăie fie că au avut stări de anxietate, fie că au căzut în depresie și musai că au făcut terapie, dar nu demonstrează nimic, că totul sunt povestioare inventate, de proastă calitate. Repet, cine are cu adevărat probleme, luptă să și le rezolve, iar după ce totul a trecut cu bine, luptă să cânte ca înainte dacă are voce, să joace pe scenă ca înainte dacă are talent, să scrie poezii, dacă are talent scriitoricesc, în niciun caz nu se plimbă cu gurile căscate prin televiziunile de monden să fie luate în seamă, ca ființe care în a fi de decor, nu sunt altceva, căci nimic nu le recomandă.



(27 aprilie 2023) 

Arta dezinformării sau știința dezinformării?

Unii spun că dezinformarea este o știință. Alții spun că dezinformarea este o artă. În opinia mea, adevărul este undeva la mijloc, pentru că degeaba stăpânești teoria dezinformării citită dintr-o carte de știința dezinformării, dacă nu ai talentul să faci dezinformare astfel încât aceasta să fie un produs perfect, acceptat ca și cum ar fi o reflectare a realității exact așa cum realitatea s-a produs cu câteva ore sau zile înainte.

Dezinformarea și manipularea merg mână în mână, dar una este dezinformarea și alta este manipularea. Există manipulare prin dezinformare și există dezinformare pentru manipulare. Nu există nici dezinformare în sine și nici manipulare în sine, adică de dragul manipulării sau de dragul dezinformării.

Dezinformarea are rolul de a prezenta o realitate deformată sau o realitate creată, în vederea atingerii unui obiectiv. Se studiază grupul țintă și folosind tehnicile și metodele descrise în manualele de dezinformare este definit un mesaj care să se adreseze grupului țintă și care să-și atingă obiectivul stabilit.

Cel mai mult dezinformarea se urmărește ca fenomen și mai ales ca eficiență când este vorba despre războaie, căci părțile implicate în conflict, practică dezinformarea la scară foarte mare, atingând de multe ori dimensiuni grotești. Voi da un exemplu: presa de la începutul lui august 1944 vorbea despre succesele armatei lui ANTONESCU de pe front, dar realitatea era că Armata Roșie se apropia de București cu mare viteză. Jurnalele de film aveau imagini care să sublinieze tonul triumfalist ale crainicului care citea un text extrem de bine ticluit. Populația era dezinformată. 

Televiziunile sunt instrumentul de dezinformare cel mai la îndemâna oricui își permite să plătească minutul de emisie. Acum mulți ani o soprană a fost huiduită la Scala, dar la televiziune s-a dat un mare succes, folosind secvențe filmate dintr-un alt spectacol. Un ochi avizat își dădea seama că e dezinformare, căci cortina nu era de la Scala.

(26 aprilie 2023)

Culturistul Emilian ȘTIRBU la Pro Nutrition Grand Prix 2022

 Multiplul Campion de culturism Emilian ȘTIRBU a fost prezent la concursul de culturism Pro Nutrition Grand Prix din 2022, într-o formă cu totul specială la categoria +100Kg.

merită o analiză comparativă a prezenței acestui culturist la diferite ediții ale acestui concurs pentru a se vedea forma specială la acre sportivul a ajuns în anul 2022.

(26 aprilie 2023)

Ce să aștepți de la oamenii fără onoare?

Datorită faptului că în constituția noastră nu apare cuvântul onoare, înseamnă că onoarea nu este o trăsătură care să ne definească pe noi ca națiune sau ca popor. Un om de onoare are principii clare, pe care le respectă și nu se schimbă după interesele mărunte care îl domină pe el sau pe neamul lui.

Oamenii fără onoare se gândesc doar la ei, iar lăcomia, nemunca, lenea, mediocritatea și lipsa de performanță îi domină iremediabil. Numai așa se explică drama pe care o trăim de zeci de ani și nu reușim să ne adunăm și să ieșim din starea aceasta îngrozitoare, deși arătăm cu degetul spre direcții cunoscute, deși considerăm că noi nu avem nicio vină.

De la oamenii fără onoare nu trebuie să ne așteptăm la decizii care să curețe societatea și s-o pună pe acele șine care s-o ducă într-o direcție bună. Oamenii fără onoare caută  portițe pentru a-și crea avantaje imense pentru ei și pentru cei apropiați lor, făcând din alb negru și din negru alb, cu demonstrații halucinante, pentru a-și defini privilegii nemeritate sau pentru a le apăra atunci când simt că pământul ar începe să le fugă de sub picioare.

Noi am învățat că Roma antică era dominată de corupție, că despre Cartagina s-a zis: oraș corupt, oraș de vânzare, îți mai lipsește doar cumpărătorul. În ziua de azi, lucrurile sunt și mai complicate, iar dovezile sunt la tot pasul, prin care vedem comportamentul jalnic al oamenilor fără de onoare care apar la televizor, care vorbesc în parlament, care ocupă poziții deosebite în stat, oameni care prin tot ceea ce fac dovedesc opusul trăsăturilor unor oameni de onoare, căci vorba proverbului, unde nu este, nici Dumnezeu nu cere.

Faptul că azi a venit ministrul de interne al Austriei Gerhard KAMER și s-a purtat așa cum s-a purtat, arată clar că era conștient că are în față o mulțime de pantaloni în care se află trupuri amorfe, lipsite de onoare, de verticalitate, de calitatea de a impune un cod al eficienței pentru națiunea română. Faptul că poduri pe care trec trenuri sunt sprijinite cu bârne, arată că oamenii fără onoare nu știu să ia decizii în timp util, pentru a recondiționa acele poduri, dar lipsa de moralitate care merge mână în mână cu lipsa de onoare, generează studiile de fezabilitate care nu duc niciunde și șirul infinit de termene care duc la amânarea unor măsuri energice, căci lipsa de onoare înseamnă manifestare prin indecizie și inactivitate.




(26 aprilie 2023)