Vedem cu ochiul liber cum a ajuns de ridicol titlul de PhD în spațiul carpato-danubiano-pontic. Orice idiot care vrea, își ia doctoratul. Fac această afirmație căci am lucrat de câțiva ani la un masterat bun și de fiecare dată am rugat studenții să-mi scrie pe niște bilețele cu ce medii au terminat facultățile, dacă vor să continue cu un doctorat și de ce, respectiv, dacă nu vor, de ce nu o fac. La cei care nu doreau să facă doctorat mă așteptam să mi se motiveze că:
- vor să câștige bani în producție,
- vor să acumuleze experiență,
- mediile nu le permit acest pas,
- nu se simt în stare de a face PhD,
- au limite de creativitate,
- nu sunt lăsați de familie.
Ei bine, peste 95% dintre masteranzi spuneau că nu vor să facă doctorat, iar toți motivau că s-ar face de râs dacă ar spune cuiva că au PhD că ar fi cotați plagiatori, borfași, nenorociți sau stupizi. Vor mai trebui să treacă vreo 500 de ani până când se va spăla rușinea celor 4% de plagiat considerat nevinovat ca să rămână titlul unui puternic al zilei, deși un 0,5% descalifică pe oricine în orice alt spațiu decât cel la care am făcut referire, carpato-danubiano-pontic, atât timp cât onoarea e o categorie abstractă inutilizabilă și de neglijat la toți oamenii ce populează acest spațiu.
Meritocrație nu înseamnă că cel ce strigă cel mai tare că este genial în piață și la gară, chiar este valoros cu adevărat.
În fiecare meserie există criterii de ierarhizare valorice care îi diferențiază pe oameni. Totul este ca aceste criterii să funcționeze. O auzeam pe o politiciană incoloră, insipidă și fără miros că vorbea despre meritocrație, de parcă ea ar fi fost validată cumva de niște furci caudine valorice autentice. Este dureros să constatăm că domeniile în care meritocrația funcționează sunt mereu mai puține și că în locuri de nebănuit mediocritatea a pătruns violent.
Este momentul ca proiectul România edicată să includă neapărat criterii valorice autentice care să genereze o adevărată ierarhizare a valorilor.
Este ca în povestea aceea cu aruncatul pietrei. Sunt sigur că dacă s-ar da diplome de geniu, ne vom găsi în situația în care:
- din 10.000 de persoane sub 10 ani, 9.000 ar obține această diplomă,
- din 10.000 de persoane între 11 - 20 ani, 7.000 ar obține această diplomă,
- din 10.000 de persoane între 21 - 40 ani, 5.000 ar obține această diplomă,
- din 10.000 de persoane între 41 - 70 ani, 2.000 ar obține această diplomă,
dar se știe că din 500.000 de indivizi 3 indivizi sunt geniali cu adevărat, ceea ce înseamnă că instituțiile care ar oferi acele diplome vor avea comisii formate din oameni care se vor îmbogății peste noapte, justiția va acționa foarte târziu, după ce corupția va fi fost devenită endemică.
Concluzie: nu va avea nimeni nici curajul și nici intenția de a introduce criterii de ierarhizare a specialiștilor după calitățile reale, dovedite și verificate în practică.
În atletism criteriul este titlul de campion olimpic.
În muzică numai cine umple un stadion cu bilete scumpe este artist de valoare.
În medicină, cel ce operează cu rată de succes foarte mare este o valoare.
În învățământul universitar cel ce le dă studenților numai note de 9 și 10 nu este o valoare.
În învățământul liceal profesorul care dă la toată clasa nota 2 nu este o valoare.
Cel ce a gestionat licitația anulată a celor patru corvete nu este o valoare.
Cel ce a făcut hidrotehnica și a predat socialism științific nu este o valoare.
Să nu-mi spună mie că un repetent este o valoare, invocându-se notele lui EINSTEIN.
(12 ianuarie 2019)
No comments:
Post a Comment