Eu am pretenția că mulți dintre cei ce demonstreazăîn Piața Victoriei fir că sunt de la #REZIST, fie că sunt de la PSD au citit nuvela Alexadru LĂPUȘNEANU a lui Costache NEGRUZZI. Îmi permit să reproduc aici o frântură de text:
Într-adevăr, ostaşii nemaiâmpotrivindu-se, norodul începuse a se căţăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Să ne deie pe Moţoc! Capul lui Moţoc vrem!“
— Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică preacurată fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!… Dar ce le-am făcut oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta şi mă jur să fac o biserică, să postesc cât voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!… Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre nişte proşti, pre nişte mojici. Pune să deie cu tunurile într-înşii… Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!
— Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece; să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi când îmi spuneai că nu mă vrea, nici nu mă iubeşte ţara. Sunt bucuros că-ţi răsplăteşte norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vânzîndu-mi oastea lui Anton Sechele13 şi mai pe urmă lăsându-mă si trecând în partea Tomşii.
— Oh! nenorocitul de mine! strigă Moţoc smulgându-şi barba, căci de pe vorbele tiranului înţelegea că nu mai este scăpare pentru el. Încai lăsaţi-mă să mă duc să-mi pun casa la cale! fie-vă milă de jupâneasa şi de copilaşii mei! lăsaţi-mă să mă spoveduiesc!
Şi plângea, şi ţipa, şi suspina.
Este de fapt o lecție extrem de importantă, care tradusă la vremurile în care trăim înseamnă pe de o parte cel ce dorește ceva și grupul țintă căuia i se adresează.
Am urmărit pe contul meu de facebook mesajele schimbate din ultimele zile între diferite grupuri de persoane, căci din cei 5.000 de prieteni am în listă și din partea stângă, dar și din partea dreaptă a eșicherului politic. Prin poziția mea, îmi permit să mă situez undeva deasupra, căci niște tentative ale mele de a mă duce spre politică mi-au arătat câtă jegoșenie este acolo. Din moment ce eu am o meserie a mea, nu este nevoie să devin sluga nimănui, lucru pe care politica îl presupune din moment ce orice activist așteaptă ceva de la șefii lui ierarhici, o oarece sinecură. Cine crede în idilismul și în puritatea politicii face eroarea sa fatală. Nu există așa ceva în politică. Acolo există numai subordonare, ascultare și executarea de ordine fără comentarii. Un partid nu este cenaclu, ci este o armată care luptă pentru puetre. Din coloană nu se iese fiecare dupăcapul lui, căci demiocrația de partid înseamnă disciplină și centralism, adică furnicuțe înrolate, ascultătoare și depersonalizate. Dacă este privită istoria partidelor dintotdeauna, ceea ce este comun este mazilirea tuturor celor care au crâcnit, care și-au exprimat idei personale. A se vedea președinții de partid de după 1989 care au fost maziliți și reduși la tăcere, dar și premierii sau șefii de stat puși la zid sau la colț de urmașii lor. De aceea, consider că textele de pe facebook din ultimele zile, pline de substanță, de o anumită substanță arată că mai este mult de lucrat până când cei mulți își vor schimba opțiunea de vot. Că recunoștea Elena UDREA că toți minte până câștigă puterea, după care schimbă macazul, este o altă problemă. Saltul de la 20 - 25% spre 51% este atât de mare încât în condițiile unei fărâmițări dezastruoase, va fi foarte greu de realizat, dacă nu imposibil. Ar fi bine ca toți cei care se simt în minoritate să învețe să construiască majoritatea la vot, lucru care nu este greu, dar care presupune învățarea lecției lui Costache NEGRUZZI. A privi de sus și fără înțelegere este un lucru rău, căci intelectualii au doze de lașitate și de superficialitate nepermis de mari, ceea ce nu le conferă niciun drept să privească de sus și superior pe toți ceilalți, mai ales dacă vor să-și rezolve marea problemă de a cucreri puterea prin rezultatul urnelor și nu prin mișcări anarhice, violente, zgomotoase și finanțate. De când e lumea și pământl, dar cu deosebire de la Revoluția franceză se știe că revoluțiile își devorează copiii. Un exemplu este chiar în zilele noastre cu o figură emblematică, trecută prea repede în planul al noulea, doar pentru că nu a fost de acord cu o luare de poziție intransigentă a unei majorități create chiar de respectiva figură carismatică.
(10 iunie 2018)
No comments:
Post a Comment