Pe toată durata regimului comunist legionarii au fost cei arătați cu degetul, niciodată reabilitați și tot timpul pândiți ei și copiii lor pentru a primi pedepse dintre cele mai aspre. Nenumărați legionari au făcut ani grei de pușcărie după 1950 numai și numai că au fost legionari, chiar dacă au fost niște legionari mărunți, neimportanți pentru mișcare, dar pur și simplu au îmbrăcat cămașa verde și s-au afișat cu ea în timul regimului lor când mergeau sau se întorceau de la adunările lor sforăitoare.
Când s-a pus problema creșterii exponențiale a numărului membrilor de partid la comuniști, a fost ideia politicii porților deschise, prilej cu care mulți dintre legionari au schimbat macazul, devenind comuniști sadea.
Păstorel Teodoreanu a scris chiar și un catren. Iată-l:
Căpitane,
Nu fi trist!
Garda merge înainte
Prin partidul comunist!
Veselia nu a durat mult, căci mulți inși au intrat la comuniști, drept care s-au produs excluderile din partid și s-a început cu foștii legionari, foștii patroni. Preoții care intraseră și ei la comuniști s-au retras în liniște când momentul retragerii lor s-a considerat a fi necesar.
Am cunoscut nișter foști legionari. Unii s-au dilit la cap de groaza că a doua zi va veni duba să-i ridice să-i ducă ori la stuf, ori la canal. Alții au făcut ani grei de pușcărie și s-au reîntors la casele lor îmbătrâniți și tăcuți, cu privirile stinse și lăsându-și meseriile lor de avocați sau profesori pentru a fi săpători de șanțuri sau de lucrători necalificați la fabrica de încălțăminte sau la fabrica de tanin.
N-am aflat mai nimic despre ceea ce au făcut legionarii, nici despre rebeliunea de la sfîrșitul lui ianuarie 1941, dar părinții mei spuneau în cuvinte puține că a fost rău de tot, după care se așternea o tăcere prelungită și apăsătoare. Aveam o carte și ai mei acoperiseră cu tuș stema legionarilor, deci nu am cum să o descriu, dar fratele meu mai mare zicea că avea colegi legionari de liceu care veneau cu pistoale și cuțite la școală și se afișeau ostentativ, căutând să-și racoleze prozeliți. După Revoluție am văzut hârtii A4 lipite pe la Piața Romană în care se făcea apel la reînvierea mișcării legionare.
În timpul comunismului au apărut cărți din care rezulta cum legionarii uciseseră pe Nicolae Iorga și pe alți intelectuali de vază, dar și pe premierul Armand Călinescu în 29 septembrie 1939. Tot pe vremea comuniștilor au apărut texte în care legionarii erau ridiculizați prin titluri precum Capete de lemn sau scrisori în care Moța vorbea de iubita lui care a rămas grea cu Sfântul Duh. Subiectul nu m-a pasionat căci profesorii mei de istorie din clasele a X-a și a XI-a m-au depărtat de frumusețea istoriei, pentru că mă puneau să tocesc, ceea ce nu mi-a plăcut niciodată. Mulți prieteni ai mei iubitori de istorie vorbeau cu detalii despre pogromurile legionare și despre crimele făcute de ei. Am văzut niște poze cu morți înșirați la morga din București, dar și niște trenuri ale morții. Intransigența comuniștilor față de legionari venea din timpuri îndepărtate, din experiențele lor teribile trăite în vremurile când aceștia erau puternici, dar și după ce au avut puterea în mâini.
(10 septembrie 2017)
No comments:
Post a Comment