CSIE'50 - politrucii din cibernetică

Politrucii din cibernetică sunt toți cei parașutați fără rost în Facultatea de Calcul Economic și Cibernetică Economică sau în Facultatea de Planificare și Cibernetică Economică înainte de 1989 pentru a conduce din punct de vedere politic destinele unor oameni pe care ei nu i-au înțeles niciodată. 

Voi scrie nu despre orice, ci numai despre cei cu care am interacționat și care mi-au stârnit atâta repulsie încât și acum după atâțea ani, tot cu scârbă înconjor imaginile acestor inși care nu merită nici respect și nici aduceri aminte cu nostalgie.

Pe lectorul acela, Revoluția l-a prins și pe el un fel de măturător la parterul facultății, într-o chițimie sărăcăcioasă, izolat și neluat în serios exact de cei ce contau în ochii mei. Trebuia să merg la el cu o dare de seamă pentru o ședință. Mi-a luat foile unde erau scrise lucruri seci, reci și fără zorzoane și el cu mânuța lui sigură, s-a apucat să-mi includă în textul meu pasaje din cuvântările Elenei Ceaușescu. Am ținut ani în șir foile acelea, dar într-o zi prin anul 1991, a dispărut dulapul metalic în care le păstram. Mai erau acolo și dosarele unora care se dădeau dizidenți, dar care aduceau cu disperare până în decembrie 1989 tot felul de completări prin care își arătau dragostea față de iubitul lor conducător, scrise cu mânuțele lor, emoționați și dornici să devină membrii pcr, ca să se înfrupte și ei din bucate alese, ca tot românul, apolitic până în străfundul rărunchilor lor.

Tot acela de la parter, în zilele lui decembrie 1989, împreună cu niște vigilenți au identificat pe un tânăr care a împrăștiat manifeste prin ASE, parcă prin clădirea din Eminescu. El a fost cel care a chemat ofițeri de securitate și l-au ridicat pe curajos. În zilele Revoluției, insul s-a vaporizat și n-a mai apărut decât foarte târziu, fără să dea dovadă de pocăință, ci semeț ca mai înainte. Un prieten al meu îmi vorbea despre el că l-a întâlnit într-un parc și politrucul trăia niște spaime teribile, gândin că pe lumea cealaltă va plăti toate nenorocirile pe care le-a produs, fără ca cineva să-i ceară să facă nimic din toate la câte a fost autor unic.

În deceniul al IX-lea al secolului trecut, erau alegeri la partid. La seria A lucrurile erau clare. Continua un profesor de filosofie, un om cult și nobil. La seria B trebuia să fie o doamnă, pe care o știam din studenție, calmă, de caracter. Era doamna pregătită, cu țoale noi și coafată. Ca în Scrisoarea pierdută, pe fir a venit unul pe care nimeni nu-l cunoștea, un bărbat cărunt, cu părul ondulat ca mafioții și care fusese și el ceva într-o ambasadă, deci, tovarășu'gradu. Bineînțeles, ca în piesa lui Caragiale, acesta este ales cu unanimitate, căci se vota la vedere. Pe individ l-am cunoscut când l-am întâlnit la Nazarcea la IAS unde niște studenți intraseră într-un fel de grevă. M-a tratat ca și cum din vina mea se produsese nasolia, deși eu mergeam acolo să calmez lucrurile și să lucrez cu tinerii aceia dacă reușeam să-i conving să reînceapă lucru. Am terminat cu bine. Atitudinea lui a fost tot timpul ostilă și i-a urmărit cu înverșunare pe tineri, dar n-a suflat o vorbă că i-am salvat pielea. Greva se produsese sub ochii lui și el trebuia să fi prevenit evenimentul, căci de aceea fusese trimis de partid acolo. Cum a apărut, tot așa a și dispărut, căci după eșecurile din Cibernetică nimeni n-a mai îndrăznit să-l bage la înaintare.

Mai era un profesor de pălăvrăgeli economice din ziarul Scânteia, cu mare priză în televiziunile ceaușiste cu program de două ore pe zi. El era politrucul de serviciu. N-avea caracter deloc. Nu vreau să vorbesc prea mult de cât de supărate erau fetele sale că aveau mamă vitregă mai mică decât ele, dar omului cu principii î se treceau cu vederea multe. Politrucul din el, în noiembrie 1989, spre sfârșit, la o ședință, a ieșit în fața noastră la sala 2001 și ne-a vorbit, cred având orgasme multiple, de necesitatea ca Nicolae Ceaușescu să fie ales nu de partid, ci de popor ca secretar general la congresul 14, lucru care se și produsese. Culmea este că în ianuarie 1990, același, în calitate de membru al unui sindicat, bineînțeles liber, al profesorilor din ASE, arăta cât de odios a fost Ceaușescu și cât de mult a suferit el de pe urma dictaturii. Nu i-ar fi fost rușine! A urcat rapid pe treptele politicii în FSN, având antrenament și chiar a ajuns parlamentar. Tot prin 1990 am avut eu un incident cu el, ceva cu un schimb de cursuri. M-a tras pe sfoară. L-am porcăit. A doua zi, spre stupefacția mea, individul m-a salutat, mi-a întins mâna, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. I-am întors spatele, pentru că încă mă consider în ochii mei că mai am un strop de demnitate. 

Și în anii ce au fost premergători Revoluției, politrucii s-au dovedit la pachet, oameni fără:

- cultură;

- scrupule;

- meserie;

- principii.

De aceea, ori de câte ori am mirosit pe unul că are ceva din cele enumerate, am căutat să mă țin la distanță de el. În Facultatea de Cibernetică au fost și alții, numai că nimeni nu îndrăznea să sară pârleazul că Manea Mănescu, cel care ne păstorea, n-ar fi tolerat niciodată aberații. Toată lumea știa că el aprecia oamenii de înaltă calitate în meseriile lor, cu prestigiu științific și verificați de viată ca moralitate și performanță. Politrucii erau un fel de muște care încercau să se apropie de cana cu miere și să bîzîie și ele un pic, sâcâindu-ne pe noi cei care chiar doream să muncim serios ca programatori sau ca participanți în proiecte pentru soluționarea de probleme ale marii industrii, căci în acele vremuri noi aveam o mare industrie.

(13 martie 2017)