Duelul perfect

Era în primăvara anului 1962 și în clasa a IX-a la literatură se învăța despre figuri de stil, iar poetul Mihail Eminescu era la loc de cinste pentru exemplificări pentru că toată opera sa era plină de figuri de stil. La un moment dat colegul meu de clasă din ultima bancă de la rândul de lângă perete a continuat să recite după ce profesorul de limba română Alexandru Costaș încheiase exemplificarea. Profesorul a recitat:
Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în acad?mii,
Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
Şi-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum
iar colegul meu, a continuat în mod natural:
Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet,
Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.

Profesorul Alexandru Costaș a recitat în continuare:

Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri

Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă

Către vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă.

Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic

- Continuă tu, elev!

Iar, Ioan Iacoviță a recitat spre încântarea profesorului dar și a noastră.

Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.

Scârţiirea de condeie dădea farmec astei linişti,

Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inişti,

Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;

Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit.

- Deci, elev, știi toate poeziile lui Eminescu.

- Da, domnule profesor!

Am rămas uimit și plin de respect și față de profesorul Costaș și față de colegul meu care dintr-o dată a devenit un tip absolut remarcabil în fața mea. Și la următoarele ore de limba română cei doi au schimbat să le zic dialoguri, trecând de la unul la celălalt fragmente de poezii din care reieșea clar că amândoi îl știau de dinafară pe poetul nepereche.

(26 aprilie 2016)